Sări la conţinut

Citindu-l pe Bogdan Hrib. Cartea „Ultima fotografie”!

Bogdan Hrib (n. 14 decembrie 1966, București) este un scriitor, editor, fotograf și jurnalist român. În anul 1993 a înființat Editura Tritonic. Ca scriitor este cunoscut pentru seria polițistă Stelian Munteanu. Bogdan Hrib este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Profesioniștilor în Relații Publice, cadru didactic asociat la Facultatea de Management din SNSPA, iar în 2010 a devenit vicepreședinte al clubului Romanian Crime Writers. Începând cu anul 2011 se ocupă de coordonarea festivalului Mystery & Thriller organizat la Râșnov.

Astăzi vreau să vă vorbesc despre noua mea carte citită din palmaresul bogat al scriitorului Bogdan Hrib intitulată, „Ultima fotografie” apărută la Editura Tritonic. Romanul în sine e o avalanșă textuală care vine ca o depănare de amintiri. Știți senzația ceea când ai vrea să te spovedești dar simți că doar tu cu tine te-ai putea asculta, înțelege și ajuta, astfel și eroul nostru pornește o curgere de povești menite să-l dezlege de trecut sau cine știe, și mai mult să-i scoată în evidență vârsta, statutul, pierderile și isteriile sufletești. Cert e că natura acestei cărți mi-a arătat hăul singurătății și a proastelor alegeri, impulsivitatea momentului și cedarea noastră în fața unor ispite venite ca o calamitate.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi în aer liber

Îl avem ca erou principal pe, Alexandru Zaharia, un fotograf trecut de prima tinerețe în jurul vârstei de 50 ani, gongul unor ani de criză în care mulți sau se regăsesc în sânul familiei sau se pierd în neantul dezechilibrului, ceea ce-l face pe eroul nostru un rătăcit, un înstrăinat fără familie, casă și carieră; astfel acesta pornește într-o călătorie pe un vapor de lux, în speranța că ar putea uita cele două căsnicii eșuate și o stare de pierdere proprie.

„Eu sunt Alexandru Zaharia.
Fotograful.
Fotoreporterul.
Cel care a fost arestat și după ’89, a luat bătaie și de la țărani și de la mineri, a fost împușcat de jandarmi, a pozat femei îmbrăcate provocator și dezbrăcate și mai provocator, fotograful de război, fotograful de vedete, de nunți și botezuri, fotograful de reportaj, portretist, peisagist, bețiv, curvar, nesimțit, băgăcios, șmecher, pasionat de fotografie.”

Eroul nostru crede că o dată scăldat în apele străvezii se va spăla de trecut, prezent și viitor; uite că viața, sau soarta … sau fie ce n-o fi, i-o scoate în față pe o fostă colegă dintr-un timp al inocenței, una care se prinde de el ca de o clepsidră a timpului, parcă numărând amintirile ca nisipul. Iar fiecare îndemnat de o forță a mărturiei proprii se rotesc în jurul cuvintelor înșiruite în noaptea densă spre a-și tampona profunde nemulțumiri de sine și dramele neconsumate din trecut ce au marcat, ce au rupt fărâme de suflet sau au îngenuncheat adultul prezent. Fiecare plânge și spune. Tace și se frământă. Privește în neant în căutarea răspunsurilor ce nu vor veni niciodată. Și nu uită, doar încearcă să se împace cu ce a fost odată.

„Călătoria a fost gândită tocmai pentru a fugi de toți…
Suntem toți vremelnice insule naufragiate, unele peste altele, fără porturi, fără speranțe, fără busole… Un cimitir al insulelor expirate…”

Întâlnirea cu fosta colegă Diana Anton îi provoacă furtuni de care credea că se va lepăda aici pe această croazieră de lux, însă omului îi dat ca singurătatea să fie mai dulce în doi, astfel două suflete chinuite de traumele trecutului se îmbălsămează în trăiri trecute dar vii, și se alină și se dezleagă de nodurile unor tragedii existențiale, cum de fapt fiecare le are de-a lungul vieții. Atracția se înfiripă dar și o frustrare mută, de comparație cu alte femei, cu alte flash-uri trecute, cu alte goluri neumplute de conținut. Astfel, ajung să se dăruiască pe fugă parcă de frica unor legături mai strânse, de frica unor complicații inutile.

„(…)… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…

În apele tulburi ale memoriei Alexandru își mai adaugă câteva fotografii vii, pe cea a Dianei cât și a idilei sale cu o tânără daneză Caja, una peste alta zilele îi devin tot mai anoste, ceea ce spera să găsească în această călătorie nu e nici pe departe așa cum și-ar fi dorit. Calmul și liniștea după care tânjea nu mai intră în cadru, apar tot mai multe drame, mai multe nopți petrecute în umbra unor furtuni, mai multe gânduri impuse, răscolite, fumegăite de niște prafuri ale cernelei învechite într-o călimară a dezordinii minții, acolo unde conștiința îți bate în geam, acolo unde cuvintele vin fără instrucțiuni și viața fără o destinație prestabilită. Acolo unde te simți străin…

Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător.(…)”

Fotograful voiajor își deapănă ca într-un registru lupta cu existența în decursul a 50 ani prin 50 cuvinte extrase dintr-o viață de om, timp în care a iubit, a călătorit, a fost căutat, prețuit, a crezut în prietenie și a clacat. În aceste pagini vii descoperim un personaj complex dar și o personalitate creată de toată pecetea oricărui om intrat în viața sa sau eveniment cu care s-a ciocnit. Deși fără o acțiune antrenantă sau șoc textual cartea autorului Bogdan Hrib atrage, pentru că viața însăși e ceea ce incită ochiul. Iar eu am parcurs scrierea cu o sete de a afla un deznodământ, parcă cerșeam liniștea acelui fotograf ce singur s-a pierdut în cadrul focus a unei fotografii alb-negru.

Romanul „Ultima fotografie” este o carte de memorie. Este o chemare a sinelui pierdut într-o adâncime al tuturor singurătăților. Autorul a descris în amănunte de reconstrucție viața fotografului Alexandru, cel care a ajuns un fost, un „el” care a colecționat ca un împătimit momente fie ele și fugare, dar păstrate acolo în zbuciumul sufletesc. Reflecțiile sunt de contemplare și singurătatea o eroarea ce plăsmuiește chipuri distorsionate, ca golul care nu-l poți umple cu nimic. E cartea vieții care sau te învață ceva sau te încurcă în plasa deznădejdii, deoarece pornim în viață alături de oameni, de consoarte cu entuziasm apoi ne desumflăm și ajungem încrețiți de necuvinte, zbârciți de reproșuri mute, de nesatisfaceri, de nopți petrecute în distanțe și apropieri fizice dar cu sufletul și gândul la mii kilometri depărtare. Ajungem o ultimă fotografie pe care suntem în dilemă dacă o vrem sau nu ștearsă…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: