Sări la conţinut

Citind-o pe Simona Poclid. Cartea „Pescarul nimicului!”

Sunt unele cărți care pur și simplu te lasă fără replică, stai, contempli și privești în zare gândindu-te că undeva acolo cineva a atins poate necuprinsul. Mason Cooley menționează că „lectura ne oferă destinații unde putem merge chiar dacă trebuie să rămânem acolo unde suntem”, astfel într-o transă a cuvântului cioplit din sentimente m-am cufundat în scrierea autoarei Simona Poclid, în cartea „Pescarul Nimicului”, editată la EIKON, București 2019.
Am perceput această lucrare mirifică ca un zbor spre îngeri sau spre nimicuri importante care de fapt ne definesc fără să realizăm. Autoarea a cuprins filă de filă nu doar zbuciumul eroilor dar și pierderea noastră a fiecăruia, singurătatea, dorința de a avea, de a poseda, de a lăsa ceva în urma noastră… ce, cum, rămâne de văzut, cert e că am ținut în mână seară de seară o carte cu suflet și i-am auzit fiecare bătaie ritmică.

În fiece colţ al firii, există o sete de toate apele lumii, de toate posibilităţile și visele prinse-n rouă, de toate ferestrele care se pot deschide; și o foame de tot pământul, cu trupurile lui verzi, culcându-se sub talpa noastră, cu ochii întorși pe dos, de care se îndrăgostesc rădăcinile copacilor. Nu poţi mușca frumuseţea lumii, nici nu o poţi sorbi, dar, într-o oarecare zi, îţi dai seama că între tine și lume nu există nicio distanţă. Nu deţii Cuvântul, căci acesta este al tuturor. Când trece pe la tine, îl prinzi de oase, îl întemniţezi în ochi, pe buze și-n mâini. Te prefaci într-un mormânt și scrii. La începuturi, multă lume poate trece pe lângă amintirea ta, din curiozitate ori din greșeală. Ești mai frumos ca oricând. Din pieptul pământ se pot adăpa toate florile. Cerneala cu care scrii nu se duce sub nicio ploaie. Nu ţi-a rămas mai nimic. Doar scrisul. În orice punct al existenţei, tot ce poţi spune despre tine este că scrii. Chiar dacă nu te aude nimeni.” Simona Poclid

Ar putea fi o imagine cu carte şi text care spune „Simona Poclid Pescarul nimicului”

Când știi că nu mai poți mai poți puțin… mereu îmi repeta mama, astfel am simțit și eu citind această carte, poate vă întrebați de ce… mă explic, cum poți citit o carte de durere fără să empatizezi?, cum poți plimba privirea pe niște foi încărcate de drame, suferințe și pierderi fără să fii transpus acolo cu trup și suflet?, cum poți developa un scenariu scris cu o așa profunzime fără să fii părtaș fie și indirect la această scenă a pierderii de sine într-o mare a nemărginitului? Nu ai cum, iar momentul lungii mele lecturări a cărții s-a datorat impactului pe care l-a avut atât mesajul cât și stilul boemic al autoarei.

„Pescarul nimicului” a fost și va rămâne o pecete a profundității, aici vei capitula în fața celor relatate și te vei abandona spumei mării primind așa cum e povestea poetului pierdut printre metafore și a femeii lui, a pescarului ce pășește semeni unei stafii prin lume lăsând dâre de nimic și pictorul, umbra unor artiști pe alocuri neînțeleși, efect al unor tragedii familiale ce i-au marcat. Acest elogiu adus acestor personaje s-a făcut în singurătate, dar împotriva ei, deoarece doar nașterea a arătat calea spre o continuitate a artistului ce nu-și va mai etala năvodul său nebunesc de vise demonice. Fiecare nume în parte se creionează într-o personalitate puternică chiar dacă distorsionată după constrângeri, modelarea lor e marcată sau de mândrie, gust de glorie, gelozie sau de prea multe pierderi, de la acei frați subjugați de tabloul unui sumbru și grotesc spectru familial, acel scriitoraș mânat de aspirație prin vers … și acea femeie dornică de mai mult au fost punctul țintă ce s-au unit pentru a ne arăta „măruntaiele vieții” scoase dintr-un trup al singurătății nepieritoare.

„Ce e viața? (Un muget desprins de creanga zenitului.)”

Cu fiece capitol înaintat am fost întâmpinată de o întrebare și o răsplată printr-un răspuns al unei contemplări ce lasă totuși la discreția cititorului nota finală de definiție. Iar subiectul e o compoziție din mai multe traume adunate la un loc care au definit un viitor și au tăiat ramura unui prezent absent. Cum se folosește adesea în psihologie expresia „totul datorită părinților… nu, din cauza lor”, astfel acesta a fost gongul cărții care mi-a arătat încă o dată cum neîmplinirile unor adulți pot sărăci psihologic și spiritual evoluția unui copil aducându-l în pragul nebuniei pe viitorul adult.

Cartea mi s-a părut o durere vie ce a tăiat în carne. Cartea e o promisiune pe care ți-o faci în a plimba mintea departe de acel nimic, și de a fi mai bun, mai realizat, mai cumpătat. Dar până unde? Până când? Probabil fiecare dintre noi își poartă durerea în manieră proprie pescuind semeni pescarului nimicul din nerealizările ce zac ca niște rămășițe uitate. Cartea e un delir conștient dar și un strigăt în numele a ceea ce nu se vede dar se aude, e… ca să o citez pe autoare: „simple treceri, clipe care trec asurzitor, evenimente care tulbură inima, dar o înalță spre speranță.”

Recomand cartea cu drag, e o meditație continuă, o gură de aer marin purtat de năluca nimicului ce se cere imortalizat!

„Pentru ca un om să poată îndura atâta singurătate, trebuia să fie o fiară. Pescarul era o fiară care se plimba mereu cu undița pe spate, așteptând să prindă nimicul. Își lăsase toate proprietățile în urmă, toate tablourile, cedându-le fratelui și dispăruse. Nebunul plecase din oraș și oamenii în urmă îl uitaseră.”

Ar putea fi o imagine cu carte, floare şi text care spune „SimnaP Simona nimicului Poclid Pescarul”

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: