Sări la conţinut

Chiar dacă…

Am fost încercată de-a lungul timpului de oameni, de circumstanțe și momente care m-au marcat fără a avea și eu un cuvânt de spus. Am plonjat în mocirla cuvintelor și a reproșurilor, am fost produsul unor decizii luate fără mine și am fost o păpușă în mâinile unor lecții care ar fi trebuit să mă facă „om mare”. Astăzi plângerile și nemulțumirile proprii parcă nu mai au amploare. Totul a fost ca un fum al amintirilor, a fost…și s-a dus. Chiar dacă viața mi-a demonstrat că nu totul e corect, că nu totul e făcut din bine și frumos, că nu totul e pe roz iar oamenii de cele mai multe ori aruncă în tine cu pietre, eu nu am cedat, am înfruntat totul chiar și din genunchi, m-am adunat din mii de cioburi și am făcut din asta fortăreața sufletului meu.

Chiar dacă mă doare, chiar dacă am multe răni deschise, chiar dacă unii oameni îmi confirmă că ce fac o fac în van, sau că nu le pasă… eu voi rămâne așa cum sunt. Cu tristeți în rămășițe dar cu zâmbetul pe buze, cu of-uri suferinde dar nu și cu o definire prin ele, cu păreri de rău dar nu cu o închinare în fața neputinței, cu înstrăinare dar nu în defavoarea mea ci totul pentru a-mi găsi calmul și întâietatea. Știu că am multe de învățat, știu că viața e un puzzle greu de așezat pe piese, știu că nimic nu ți se dă pur și simplu…și că totul are un cost… însă îmi asum învățarea, conștientizarea și nevoia de a Fi mai presus de orice… zi de zi.

Chiar dacă încă port cu mine gustul dezamăgirilor, a dezolanțelor, a neiubirilor, eu sunt eu. Nici mai mult nici mai puțin- sunt eu! Îmi ies din piele pentru a învinge solitudinea, reflectez prin simpla interacțiune cu natura și cuprind cu ochii bucuria de a vedea lumina zilei. Sunt o ea ce prețuiește curățenia iernii și culorile verii, băgățiile toamnei și reînnoirea primăverii. Sunt eu, acea care a înțeles că ziua este deschiderea și închiderea unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă, un stop cadru a ce a fost și o reinventare a ce va urma să vie… Și nu mă plâng… nu e nici timpul potrivit, nici dispoziția de negru într-o iarnă cețoasă… și albă. Viața e memorată de fiecare în felul său, contează cum… chiar dacă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

<span>%d</span> blogeri au apreciat: