Sări la conţinut

Prima moarte…

E toamnă într-un verde spălăcit. E cumva toamna contemplațiilor, a acelor ciori ale amintirilor și a gândurilor ce se îmbată în ceața pierderilor dar și a regăsirilor. Și vreau să vorbesc sau să aștern pe foaia atingerilor tactile despre trecerea ce se lasă trecută. Ca într-o balanță a orelor prima moarte e mereu cea mai grea. Acea a sufletului, a cuvintelor mute, a privirilor plecate, a lacrimilor ce brăzdează obrajii deja șterși într-o singurătate apatică. După prima nu mai există alta. Prima e cea mai dureroasă. Pe altele nu le mai știi, nu le mai simți. Nu ți le mai vrei. Restul sunt toate la fel. Prima e cea simțită, moare bucată cu bucată sufletul, se dărâmă cărările, iar până te trezești piere substanța, se desfigurează ceea ce ai acolo, și nu te mai rezonezi cu ceea ce ai exprimat. Cumva plutești atunci când renunți să îți mai mângâi sufletul. Oare mai are un rost să strigi, să cerșești, să chemi din priviri o dată ce nu mai resuscitezi propriul suflet? Nu mai are rost să încerci să mai tratezi ceva o dată ce dai mâinile în jos și pășești peste tot ce ai însemnat cândva.

E toamnă pe uliță și în gândurile mele, foștenutul difuz încearcă să-mi transmită ceva, poate un gând, poate o trăire. Acoperământul stradal e ca și adunătura înșiruită de idei neîmpărtășite, uitate semeni unor frunze ce se duc la putrefacție. Totul induce la niște osemintele ale unor pelicule cu amintiri (ne)frumoase, îți pui un zâmbet de mască și ajungi să fii (ne)indiferent la orice. Totul parcă e trecere, dar parcă o revenire. Nici măcar cu un efort, nici măcar nu trebuie să mai aștepți, sau să mimezi ceva. E parte din ceea ce respirăm prin porii unui suflet ce se ridică din cenușa uitării.

E toamnă, cu întrebările ei foșnitoare, cu gândurile ei țipate de ciorile rămase să marcheze pământul și cerul, cu tonurile ei de gri și cu oamenii pe care îi avem lângă noi. Sunt zile care prima moarte moare o dată cu sufletul lipsă, cu amalgamul de amintiri dureroase, cu zilele scăldate în rutinale, cu nopțile agitate ce nu mai coboară lin ci ne tratează dur și în agonie. Nimic nu ne mai amortizează căderea. Ai uitat, ignori faptul că sufletul ți-e casă, o dată ce nu-i dai întietate moare o dată cu tot ce e mai frumos, și vine un moment în viață când vrei ca el să-ți fie alint, calm, putere, și să nu-l mai ruinezi, atunci parcă rupi câmpi pentru a repara și a clădi cărămidă cu cărămidă pentru a fi. Doar că eu, poate și tu nu mai știi să faci asta, iar dacă o faci… poate cu jumătăți cu măsură. Inevitabil îți răpești libertatea pas cu pas folosindu-ți propriile gânduri, acțiuni, cuvinte, muțenii și priviri pierdute…

E toamnă sumbră. Simplul fapt că scriu îmi înnegurează sufletul. Și tu și eu avem o zi și o noapte să scriem o poveste, poate mai multe. Acum aș vrea să trec printr-o gară goală. Sau poate o gara plină pentru două suflete goale. O forfotă e în adâncul inimii mele. Pe peronul vieții. Pe șinele ce-mi dictează direcții. Nu mai știu nimic. Aștept,… oamenii (ne)potriviți la timpul (ne)potrivit. Doar suflete… (ne)Oameni!

Moartea vorbește mai elocvent decât toate frazele. – Liviu Rebreanu

Sursa foto: pinterest

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: