Sări la conţinut

Mă întreb…

Mă întreb așa, fără introducere unde-aș ajunge dacă aș pleca cu sufletul în mâini și cu ochii plecați… din nevoia de a fi într-o solitudine contemplativă. Merg prin viață cum pot, semeni unei urcări pe munte anevoioase, și știu, trebuie să merg înainte, înainte, și tot înainte.. fără să-mi pară rău de ce am lăsat în urmă, sau că o să doară. Mă întreb de ce tac când cuvintele încearcă să clădească apogeuri de metafore. Indiferent cât sufăr prefer să tac. Muțește pășesc pe o cărare bătătorită a vieții. Am învățat cu trecerea că nu are rost să țipi în urechile unui surd, sau să-i arăți cât de frumos e răsăritul unui orb.

Mă întreb așa, cu timiditate, de ce oamenii aleg să iubească complicat, să se complacă, să nu realizeze că suntem diferiți prin imperfectul care ne face perfecți. Iar eu din tic-tac-ul vremii m-am detașat. Am rupt bucăți de suflet pentru a completa, și m-am îngenucheat pe mine însămi. Mă întreb, oare a meritat? Acum, de ce să mai dau explicații cuiva căruia nici nu i-a păsat cu adevărat. Eu m-am adunat, bucată cu bucată. Iar din acest motiv am ajuns o absentă, prea multă sare pe rană, prea multe dezamăgiri adunate în paharul vieții. Probabil din acest motiv m-am învățat să nu mai aștept nimic de la nimeni. Niciodată!

Mă întreb, așa, pentru mine… de ce tindem să căutăm oamenii perfecți, idealiști, bogați…. și nu spiritual din păcate? Vreau să subliniez că de fapt imperfectul e frumos în felul lui unic. E semeni unui diamant neșlefuit. Și vreau să știți că fiecare poveste, cădere, eșec, cicatrice are o morală ce se cere spusă și prețuită în fiecare suflet pe care-l avem aproape. Oare tu drag cititor, știi că fiecare defect are farmecul lui?

Mă întreb fugar de ce nu pot trăi cu sufletul gol, așa incomplet dar frumos?…În liniște. Nu știu ce e totuși mai rău, să simți tot sau să nu simți deloc? Oare e mai rău să ignori sau să fii ignorat, să mergi prin viața semni unei umbre care se pierde în valma zilelor… Uneori privesc în urmă și-mi dau seama cât de toxică e uneori gândirea în neștire. Uneori privesc în oglindă și înțeleg că acolo e puterea și esența. În fiecare din noi. Nu trebuie să devenim niște sabotori ai propriei noastre existențe. Nu trebuie să devenim un pericol pentru cei din jur pentru că eu sau tu nu ai nimic de pierdut. Nu trebuie să nărui speranțe doar că tu ai văzut ce-nseamnă să ți se prăbușească lumea și să nu poți face nimic. NU fii un egoist!

Mă întreb, mie sau ție nu-ți place să decidă ceilalți pentru tine dar mergi orbește după gloata trufașă. Nu-ți place să ți se dicteze dar ești condus fără a opune rezistență. Nu-ți place căderea dar te apleci la orice provocare neînsemnată. Nu-ți place să greșești, însă când o faci totul devine epocal, catastrofal. Te exprimi public pe când ai trebuie să împrăștii totul pe o foaie mototolită apoi arsă, pentru a se duce departe în neant, a face totul în văz e o dovadă de slăbiciune necontrolată, te faci vulnerabil, greu de înțeles. Mă întreb, ce ne lipsește nouă oamenilor… ? De ce e atât de greu să învățăm să ne bucurăm de viață în toate felurile ei: râzând, plângând, fiind fericiți, aclamând, strigându-ne emoția, vibrând, venind, plecând sau suferind, toate la un loc e ceea ce trebuie să primim și să acceptăm. Nouă, oamenilor, ne lipsește exercițiul iubirii. Trebuie să înțelegem că oamenii ne fac să simțim. Să fim. Să uităm. Să iubim. Să prețuim.

Mă întreb, cât de devreme sau de târziu vom deveni toți povești…

@_champagne_baby_   uploaded by 𝓔𝓶𝓶𝓪 on We Heart It

3 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: