Sări la conţinut

Citind-o pe Ela E.H. Cartea „Iartă-mă că te-am iubit”!

„Iartă-mă că te-am iubit” este un roman cât o viață. Cu bune și rele. Cu tinerețe și vulnerabilitate. Cu suferințe care ne arată fragilitatea timpului și cât de nepregătiți suntem noi în fața cruzimei unor situații pe care le cărăm după noi. Am început romanul cu multe așteptări. Mi-a plăcut stilul de scriere de la început și m-am simțit învăluită de povestea tumultoasă dintre pagini. Autoarea chiar dacă e la început de drum promite multe. Totul este învelit într-o folie a unui roman cu încărcătură. Ea îl întâlnește pe El. Ea se îndrăgostește, pornind un lanț al unei dependențe toxice duse la extreme. Ea iubește, el absoarbe senzații.

“Cât costă oare o clipă de fericire? Cam câte clipe de suferință trebuie să producem… Să acoperim acel scurt moment de fericire?!” 

Ela E.H. ne invită să descâlcim labirintul minții unei tinere, Felicia; aceasta este lovită în mod inexplicabil și total surprinzător de o dragoste nepotrivită. După multe eșecuri la nivel profesional aceasta în sfârșit și printr-un mod cu totul amuzant se angajează, însă cum după o bucurie vine și o dezamăgire aceasta se simte atrasă ca un magnet de șeful ei Petru Alexandru, un tip dur, sigur pe el, insensibil, și foarte atrăgător fizic, iar cei doi trăiesc o aventură atipică și cu mare încărcătură emoțională pe care greu am digerat-o. Tânăra noastră a mers singură cu capul înainte conștientă fiind că tot ce trăiește alături de El e un teatru, o stare efemeră de amăgire a simțurilor. Și de aici totul se schimbă pentru inocenta Feli, lacrimile curg pârău iar la ai ei 24 ani aceasta înnoadă niște suferințe pe care biața sa inimă nu le mai rezistă ajungând să fie spitalizată pierzând și acea mică fărâmă ce-i pulsează în ea.

Feli devine obsedată de El, crede că nu poate trăi fără atingerea lui înfundându-se într-o depresie severă, totuși are noroc cu Max (pe care l-am îndrăgit mult) care este un prieten bun pentru ea, încă din copilărie, pe care îl consideră un frate mai mare. Tânăra noastră trece printr-o mulțime de stări atunci când începe terapia, învață sa se redescopere, să își dea seama cine este ea de fapt și învață să trăiască altfel… departe de el, iar de aici povestea devine și mai interesantă… cu iz, de va urma!

Romanul prezintă o poveste de dragoste cu aspecte psihologice iar această caracteristică atrage, se subliniază starea de abandon resimțită încă din fragedă copilărie, a dependenței de oameni și totuși înstrăinarea de ei, a fricii de singurătate și totuși nevoia de a fi într-o solitudine pustie, într-o complicitate cu suferința astfel dându-i putere pentru dominație. Un roman pe care l-am citit cu sufletul, și pe care l-am asociat cu o viață de om de la început până la sfârșit… cu siguranță s-a regăsit cineva în ipostaza tinerei Feli, în pierderea ei, în nesiguranțele ei, în apatia ei. Un roman de dragoste și al realității crunte fără retușiri. Așa cum e și viața… Scriitura e ca dintr-o suflare. Citirea ca dintr-un oftat prelung.

Recomand cartea acelor suflete sensibile care vor să călătorească împreună cu doi eroi ca noaptea și ziua, ca soarele și luna, ca briza răcoroasă într-o noapte în plină vară secetoasă. Alături de Feli și Alex ve-ți construi punți, ve-ți da mâinile în jos și ve-ți învăța tainele unei vieți prinse în dansul iubirii necontrolabile.

“Cât de ciudată poate fi natura. În timp ce oamenii își acoperă trupurile cât mai mult pentru a se feri de frig, copacii își aruncă frunzele și se dezgolesc în fața iernii. Și ai crede că natura moare iarna, dar poate doar atunci trăiește cu adevărat pentru ea și nu pentru alții. Poate atunci se simte liberă și îmbrățișează zăpada și iarna. Poate că iarna e ca o noapte de dragoste pentru copaci, când ce văd și ce iubesc oamenii nu mai contează…” 

„Nu întotdeauna ne găsim acolo unde ne-am pierdut. De multe ori, crezând că nu mai existăm precum cândva, avem tendința să ne ignorăm inconștient. Și întorcându-ne la originile pierderii ne pierdem iar și iar până ce, în final, ajungem să uităm drumul înapoi și către puținul care mai rămăsese din noi și să ne pierdem definitiv și irecuperabil. Dacă ne pierdem pe noi înșine, uneori trebuie să mergem înainte și să nu privim în urma noastră.”

1 comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: