Sări la conţinut

Citind-o pe Marina Costa. Cartea „Echipajul”!

Marina Costa (pe numele real Lelia-Elena Vasilescu) este născută în Bucureşti, în anul 1968. În anii de gimnaziu s-a remarcat în cadrul cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Haşdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrişor, făcându-și debutul literar în revista acestuia, în anul 1978, cu „Poem interminabil”. Absolventă a Facultăţii de Management a Academiei de Studii Economice, şi-a luat doctoratul în economie mondială în anul 1996. A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care „Managementul proiectelor cu finanţare internaţională”, în 1999. Meandrele vieţii profesionale au dus-o pe tărâmul cifrelor, însă scrisul i-a rămas o pasiune constantă. A debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul istoric, de aventuri, intitulat „Pribegii mărilor”. Urmată de „Soarta Mercenarului și alte Destine”, „Farmecul mării”, „Ocrotiți de sirene”, „Prietenii dreptății V-I”, „Prietenii dreptății V-II” și ultima citită de mine, „Echipajul”.
Prezenta ediție a doua a romanului pentru tineret „Echipajul” a fost revizuită stilistic de autoare, în vederea
asigurării unui mai bun flux narativ al romanului, fără modificarea substanței epice.

Interviu cu Marina Costa, autoarea cărții "Echipajul" - Booknation.ro

Înainte să încep să scriu despre romanul “Echipajul”, de Marina Costa, aș dori să aduc mulțumiri calde autoarei pentru cadrul unic de a descrie totul, pentru faptul că din Moldova fiind am întâlnit cuvinte și tradiții pe care noi încă le mai folosim chiar dacă au fost împrumutate de la ruși, aici în cartea dumneaei le-am absorbit cu drag și mândrie că încă se mai fac legături, că încă se mai păstrează frânturi de istorie care a fost și nu se poate anula. Atunci, acum…poate între fictiv și realitate, cert e că cărțile autoarei sunt un ocean ce nou, de orignal, de spirit aventurier pe care îl pescuiesc cu fiece plimbare pe Dunărea albastră a Marinei Costa. Cartea am citit-o pe repede înainte, mă explic și de ce, unele cărți sunt cu mult mult text în plus pe care le văd ca pe ceva în plus, însă stilul succint și matur al autoarei întotdeauna îmi dă un avânt în ale cititului încât lecturarea îmi pare însăși de poveste, totul creionându-se plăcut, lejer și de o combinație autor cititor prielnică, bievoitoare și părintească aș zice. Cel puțin în cazul meu așa a fost. Autoarea nu o dată mi-a arătat că în spatele cuvintelor se ascunde o dragoste curată și infinită pentru scris!

„Echipajul” s-a dovedit un roman care ma primit în echipa lui, sub vraja și camaraderia sa am citit cu patimă de la prima și până la ultima pagină. Narațiunea te poartă cu grație pe străzile Brăilei, pe valurile Dunării și pe malurile ei ademenitoare… așa, cum e și viața. Te poartă ca pe o frunză în direcția curenților… sau împotriva lor!

În aceast minunat volum o avem ca eroină principală pe o tânără de 13 ani, Emilia Mavrodin, o româncă cu rădăcini grecești, care rămâne orfană de mamă. Tatăl este marinar de cursă lungă, la fel și unchii, iar o fată de crescut e grea povară, cea mai bună soluție fiind cu toții la grămadă într-o nevoie de ai ține pe toți launloc.

Dacă nu aș fi rămas orfană de mamă, nu aş fi ajuns să mă mut la rudele tatei. Era soluția ideală, dat fiind că el, alături de verii lui, Victor şi Mihai, colinda mările, venind acasă odată la câteva luni. Neamurile din Brăila m-au primit cu căldură. Toţi ocoleau cea mai mică aluzie la viaţa mea din Bucureşti. Voiau să-mi şteargă tristeţea din suflet, să mă facă să uit accidentul acela cumplit, care pecetluise cei treisprezece ani ai mei ireversibil.

Alături de zvăpăiații de veri și verișoare și nu numai tânăra noastră descoperă frumusețea portului dunărean dar și multe alte povețe și învățături ce o vor marca. Iar în ciuda vârstelor diferite și a planurilor de școală aceasta împreună cu verii săi, băieți și fete, formează un grup pe care îl numesc “echipajul”, sună atât de cunoscut… ca „prietenii dreptății”, oarecum. Împreună cu ei se distrează, se bucură de plăcerea unei zile și a copilăriei fără griji. La scurt timp, în grupul lor apare un băiat cu origini grecești, Dionisos, pe care Emilia îl botează Leftheris, în timp ce el o numește Marina, nume care le vor rămâne pecetluite până la finalul poveștii… sau cine știe, poate și dincolo de ea.

Se ştie că prima femeie marinar a Greciei a fost Bubulina, eroina din luptele navale de la 1821, însă unele balade povestesc că, înaintea ei, pe vremea veneţienilor, ar mai fi fost una. Dacă tu mi-ai spus mie Leftheris, eu te voi numi Marina.

– Şi în ce istorie intrăm? m-a pufnit pe mine râsul. Numele îmi place. Miroase a mare şi a Dunăre verzuie cu pescăruşi în zbor.

În călătoria ei, eroina întâmpină și dificultăți, iar unul dintre eroii săi va fi Serghei, un tânăr lipovean care o salvează de la moarte, vă întrebați cum?… de ce?… în ce circumstanțe? Emilia sau Marina a surprins o convorbire între tatăl său și un văr cum vorbeau despre contrabanda cu țigări despre ilegalități, și despre punerea la cale a unei crime, și anume a comandantului unei nave, care era chiar tatăl lui Leftheris al ei. Mânată de dorința dreptății și corectitudinii aceasta merge să-l anunțe, să nu se ajungă prea departe, deconspirând planurile murdare al părintelui ei și al vărului acestuia. În urma la tot și încărcată de rușinea unui tată denigrator aceasta alege să fugă de acasă….

”Am căzut în zăpada înaltă, necălcată încă de picior de om, fără să reușesc să mă ridic. Știam că voi îngheța acolo. Mă va găsi moartea. Nimeni n-o să știe cine sunt. Un mormânt – o fată înghețată- o lespede anonimă îmi va acoperi rușinea de a fi fiica unui om care plănuise o crimă.

Ajutată de Serioja ajunge să fie tratată într-un sanatoriu de copii. Totuși într-o zi își ia inima în dinți și merge din nou la școală chiar dacă a absentat mult. Ajutată de „echipajul” său aceasta reușește chiar dacă nu îi e ușor deloc. Atmosfera este întreținută de tradiții descrise cu măiestrie, cântece și acorduri istorice, ritmuri în pașii iubirii, dar și a suferințelor mute. Descrierile peisajelor dunărene, ale orașului adaugă un plus de farmec locurilor cumva ademenindu-ne să parcurgem stadă cu stradă în căutarea unor clinchete de copii.

Într-o zi, ieșită la plimbare cu Serioja acesta o salvează din mâinile unor golani, care cred că acesta nu e de teapa ei fiind un lipovean amărât, ea și el îi înfruntă eroic iar la final Serioja i se destăinuie asupra emoțiilor de iubire ce-l încarcă și o sărută…

” Te iubesc, Marina. Te iubesc mult. Nu mă pricep să-ți spun vorbe frumoase, dar țin la tine cu adevărat. Până acum n-am îndrăznit să-ți mărturisesc, fiindcă mă temeam să nu te superi pe mine. Însă așa nu se mai poate! Hotărăște-te : ori rămâi cu grecul acela, ori cu mine. Nu mă chinui! (…)”

 „Ea ținea la amândoi și nu voia să se despartă de niciunul. ”(…) Să nu-mi ceri asta, Serioja! Țin la tine, și la el, în egală măsură. N-ai dreptul să îmi ceri să renunț la unul. Amândoi sunteți prietenii mei, atât de diferiți unul de celălalt; am nevoie de amândoi lângă mine!”

Am simțit alături de Marina, eroina principală, primii fiori ai dragostei, incertitudinile și nesiguranța ei, zbuciumul din sufletul ei pentru alegerile pe care a fost nevoită să le facă în așa fel încât să fie corectă cu ea însăși și cu cei din jur. Ce a urmat e un deliciu cititoresc, atenția toată mi-a acaparat-o alegerile și curajul care o caracterizează pe tânăra noastră. Se încăpățânează și reușește. Se zbate și îi iese. Cu suspine, cu reproșuri însă merge prin viață cu capul sus chiar dacă încă sângereză acolo în suflet, chiar dacă amintirea rămâne neștearsă, chiar dacă fericirea este grea de definit, chiar dacă pacea e o monedă cu două fețe, chiar dacă timpul nu a fost un sfătuitor bun….

”…Fericire? Există oare așa ceva? Dacă există, atunci eu mi-am găsit-o alături de soțul meu. Suntem o familie norocoasă, liniștită, așa cum le explicam lor. Însă pe Serioja nu l-am putut uita, chiar dacă Harpena și Nastea nu voiau să-mi vorbească despre el. Pe apa vieții am fost corăbii ce se întâlneau spre a se despărți, neștiind dacă le va mai fi dat să se revadă vreodată. Destin marinăresc!…”

Păreri cu privire la carte:

  • Am citit pe nerăsuflate romanul și, recunosc, cu lacrimi în ochi. La final, mi-am dat seama că anii care trec într-o clipită și ne aruncă în tumultul vieții de adult nu înseamnă nimic când te reîntorci în locurile copilăriei sau citești o carte care îți vindecă doruri. Asta a făcut „Echipajul“ pentru mine. Într-o lume dură, unde magia cu greu își găsește locul, romanul Ma- rinei Costa m-a adus mai aproape de lumea perfectă pe care am lăsat-o în urmă. Raluca Alina Iorga, scriitoare

6 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: