Sări la conţinut

Antonia Bogdana Bălan, autoare veşnic îndrăgostită de viaţă!

Antonia Bogdana Bălan, autoare veşnic îndrăgostită de viaţă, de poezie, de frumos, pasionată de psihologie, literatură, astrologie şi orice îi poate ţine mintea trează şi tânără. Cartea preferată: „Jane Eyre” (Charlotte Bronte), filmul preferat „Pe aripile vântului” (după Margaret Mitchell), poetul preferat Mihai Eminescu. Autoarea este licențiată în asistență socială și are un master în sociologie. A fost redactor șef- adjunct la reviste cu specific modern și de familie, a avut mai multe apariții TV, a lucrat și în presa de publicitate, deține și pagina sa de blog: lamargineacasniciei.

Prin urmare pentru mine scrisul și cititul sunt cea mai bună terapie, alternez de la o practică la alta, și astfel am ajuns să am în mâini pentru început cartea autoarei ”Te iubesc, Filip”, o lucrare de o sensibilitate aparte, plăcută, zguduitoare apoi urmată de cartea  „Dana, dragostea mea”, ambele romane sunt pline de alegeri pe care suntem nevoiți să le facem, despre viață și despre pierderi. Astfel, în urma lecturării cărților autoarei Antonia Bogdana Bălan mi-am dorit să o cunosc un pic mai bine, așa că am provocat-o la o discuție liberă, la a se povesti maiestuos pentru blogul meu. Dacă și voi vreți să aflați mai multe despre ea, vă invit să citiți interviul de mai jos.

****

Când am fost rugată să scriu ceva despre mine trebuie să recunosc că am ezitat. Nu vorbesc prea mult în ultima perioadă despre viața mea. Dar azi aș vrea să dedic această scriere lor, oamenilor dragi care mi-au plecat și celor care îmi mai sunt. Fără ei nu aș fi fost eu, cea de azi. Fără ei nu ar fi fost Filip, Calina, Dana, Alin…

Când m-am născut era vară. Maternitatea de atunci nu mai există. Cum nu mai există nici ei, părinții care mi-au dat viață. Nici bunii mei. Mai există doar vara, iar de atunci au trecut nu mai puțin de 47 de astfel de veri. Și mai sunt ele, amintirile. Dorul. Iubirea. Viața. Și moartea. 

Când am luat decizia de a părăsi țara era tot vară. 42 de ani împlinisem. Înainte de a pleca, într-o seară, am mers să mă reculeg la locul unde a luat naștere povestea lui Filip: lângă un cimitir. Un loc pe care mi-l amintesc în detaliu cu ochii minții, întipărit fiind în suflet și în gând. Am stat atunci puțin și m-am odihnit acolo, lăsând liber lacrimilor pe obraji. Frânturi de amintiri, imagini șterse de oameni dragi mi-au zburat prin fața ochilor, încețoșate de văl tulbure de lacrimi. Prețuim mereu oamenii abia după ce aceștia pleacă, cu tot cu iubirile lor, cu tot cu fragmente de suflet. Nu, sufletul meu nu a rămas incomplet, fiindcă am primit în loc bucățele din al celor pe care i-am iubit. Am meditat atunci în interiorul meu, și încă o mai fac și azi, uneori, la un timp prea scurt în care oameni frumoși mi-au dăruit clipe veșnice prețuind iubirea. Apoi, la un timp lung în care oameni la fel de frumoși mi-au dăruit clipe efemere, nesocotind iubirea. Și dacă tot am început să îmi amintesc, deși dorul mă cuprinde năprasnic, aș vrea să vă povestesc puțin despre oamenii aceștia frumoși…

… Buna Țiți, mama mamei mele. Legănatul pe picioarele ei, mâna care îmi răsfira părul și mângâia obrajii, glasul ei șoptit:  ″Nani, nani…‶ Seara în care, în Slobozia fiind, unde bunica mea era medic șef de laborator, a trăit pentru mine. Știa că trebuia să supraviețuiască unui atac crunt de astm fiindcă în acea noapte nu aveam cu cine rămâne. Aveam circa 4 ani. Bunica mea, monument de inteligență, de bunătate, de modestie, sfânta vieții mele, a supraviețuit atunci și a făcut bine încă peste 20 de ani altor sute de persoane. Peste mulți, mulți ani, fiul meu mi-a salvat viața în criza de debut de astm. Buna mea a murit de ziua fiului meu, când noaptea se îngâna cu zorii, strigându-mă încontinuu. Nu am auzit-o. Și nu, nu i-am fost alături la marea trecere. Nu am legănat-o în brațele mele, mâna mea nu i-a răsfirat părul albit de suferință și durere. Aveam 25 de ani. Buna mea a fost unul dintre oamenii care au avut un impact existențial major în viața mea. Picta, compunea poezii, studiase Medicina în limba franceză. Alesese să fie medic la țară, spunând că oamenii de acolo au mai multă nevoie. Avea numai vorbe bune despre oricine. Mama sufletului meu, de la care am moștenit figura, ochii, un dram de inteligență, creativitatea, dar fără să pot lua puterea de a ierta oricând, oricum. Un om de o noblețe sufletească cum nu am mai întâlnit. Un om care a iubit o singură dată în viață, care a divorțat când nici cu gândul nu puteai visa la așa ceva, care și-a dedicat toată viața îngrijirii bolnavilor, dar care nu a putut să-și vindece unicul copil, pe mama mea. Am urât mereu spitalele, deși au fost ca și casa mea. Am crescut într-unul, cu bunica, am vizitat altul periodic, pentru mama, bolnavă toată viața ei, acum lucrez într-un azil, în Anglia. Buna mea, buna Țiți. Mână fină în părul meu, verdele smarald al ochilor de bunică grijulie, vorba duioasă: ″Nani, nani… Dormi, puiule, somn ușor. Îngerii să te sărute!‶ Noapte lină, mamă bună, dormi în pace. E rândul tău ca îngerii să te sărute. Îmi amintesc

… Străbunicul Mihail, tatăl bunei Țiți. Grija lui față de mine, dorința de a trăi și de a mă vedea la casa mea, cu copii. Ochii lui verzi-căprui, aceiași ochi pe care îi văd acum când mă uit la fiul meu cel mare, care îi poartă și prenumele. Un om pleacă în nemurire, altul vine. Nu, Mihail nu a trăit să mă vadă mare, la casa mea. Aveam 7 sau 8 ani când a plecat într-o noapte de februarie, fără prea mult zgomot, aplecându-se să îi dea ultima sărutare soției lui, străbunica mea. Peste 50 de ani împreună, iubire, sacrificii, dureri și trei copii. La care se adăuga și tristețea că străbunica nu îl mai recunoștea, suferind de Alzheimer. Să fie o coincidență, o întâmplare sau menirea mea să lucrez cu seniori suferind de demență, lucru pe care îl fac de cinci ani aici? Mihail a fost un alt om cu impact substanțial în viața mea. El a fost cel care mi-a pus foarte devreme creionul în mână și m-a învățat să scriu. Eram foarte mică, probabil 3-4 anișori. Înainte să intru în clasa întâi, știam deja să scriu și să citesc. Nu îmi amintesc prea multe lucruri pe care străbunul meu să mi le fi spus, cu excepția celor despre învățătură, scris și citit, dorință pe care el mi-a cultivat-o. Știu că era un om integru, fusese prim-grefier la tribunal, avea o statură impunătoare, era demn și strict. Am moștenit ceva și eu. Mai știu că și-a iubit soția așa cum puțini bărbați reușesc, poate, să o facă. Străbunul meu, bunul Mihail. Mână fermă peste mâna mea de copil, sprijinind un creion pe o foaie albă de hârtie, verdele-căprui neobișnuit al ochilor blânzi de dascăl de acasă: ″A, N, T, O, N… Antonia. Foarte bine, Antonica, foarte bine! Bunicul să-ți pupe obrăjorii!‶ Noapte lină, bun străbun, dormi în pace. E rândul tău ca îngerii să te sărute. Îmi amintesc … 

… Doamna învățătoare Aurora Stanciu, doamna profesoară de română Marilena Cosneanu. Mă bucur că am redescoperit-o de curând pe doamna profesoară și vreau să îi mulțumesc pentru toți anii în care m-a încurajat în școala generală să mă îndrept către un liceu de gen. Nu a fost timpul atunci, alții au ales pentru mine. Târziu am reușit și eu să dau „viață”  unor cărți… Târziu, când aproape toți cei ce mă îndrumaseră plecaseră deja. 

… Robert Mihai și Renato Gabriel. Ei au venit în viața mea prin întâmplări mai mult decât ciudate, eu nedorindu-mi copii prea mult. Cu toate acestea, ei, nimeni altcineva, mi-au schimbat calea într-un mod la care nu m-aș fi gândit! Aveam 20 de ani la nașterea primului copil. El mi-a adus în viață experiențele prin care am dobândit putere, mi-am definit un scop, m-am organizat să îl obțin. Pentru fiul meu am dorit o copilărie fericită, nu ca a mea, să aibă ambii părinți alături, nu ca mine, să crească fără frică, într-un mediu stabil și cu exemplele parentale bine definite. Iar dacă avea frați, cum s-a și întâmplat, ei să reprezinte împreună un întreg pentru toată viața lor. Să se aibă unul pe altul, indiferent unde vor fi, să știe că se iubesc, prețuiesc, ajută. Ceea ce mama nu a reușit niciodată cu mine am reușit eu cu copiii mei. Al doilea fiu a adus în viața mea „ultima latură” ce lipsea pentru a trasa un „pătrat perfect”, așa cum îmi plăcea să definesc familia mea, soțul și copiii. Îmi imaginam că nu pot trăi fără acest echilibru. Și totuși a venit o zi când… Experiența divorțului meu a fost extrem de traumatizantă, mai ales că mai trecusem prin așa ceva atunci când eram copil și părinții divorțaseră. Dar nu e timp și nici spațiu, ori poate am îngropat ceva, acolo, adânc în suflet, ca să pot supraviețui într-o țară străină în care nu prea e loc de dor, de lacrimi și de regrete. Îmi amintesc…

… Bărbații pe care i-am iubit. Păstrez legătura cu fostul meu soț și, probabil, o voi păstra toată viața. A fost și rămâne cel mai bun prieten al meu, omul cu care am împărțit bune și rele până când nu am mai împărțit nimic, iar drumurile s-au despărțit. Iubirile mele au fost puține la număr și fiecare a fost altfel. Am iubit interzis, am iubit nebunește, am iubit năvalnic, matur și echilibrat, pasional sau pierzându-mi mințile, respirația, cugetul. Am fost Calina și l-am iubit pe Doru sau am fost Dana în mintea mea și m-am pus în locul lui Alin. Am fost soție, iubită, amantă, parteneră. Am crezut mereu că iubirea a fost punctul meu forte, motorul vieții mele. Ea m-a ridicat și m-a coborât, ea m-a născut, ucis și renăscut. Dar nu, nu ea a fost punctul meu forte. Iubirea m-a făcut să îmi cunosc puterea, să îmi depășesc limitele, să trec peste granițele personale, principii și chiar moralitate. Aici, în Anglia, unde locuiesc de cinci ani, am aflat că altceva mă definește în prezent. Grija pentru ceilalți. To care for the others. Iubirea poate duce, uneori, la fapte nebunești, te poate face egoist, posesiv, lipsit de control. Grija nu va face aceasta. Aici mi-am descoperit laturi ale personalității de care nu știam. Am învățat ce sunt răbdarea, limitele, spațiul personal, drumul personal, prietenia, respectul față de alegerile celuilalt. Am luat viața de la capăt descoperindu-mi slăbiciunile. Și atunci am înțeles că pentru fiecare lucru, etapă, iubire din viața mea a fost un timp anume. Că totul a fost așa cum trebuia să fie, încheiat la momentul potrivit. Am înțeles că happy-end-ul din cărțile mele nu este necesar să fie și în realitate. Filip poate rămâne doar o simplă amintire: în sufletul meu sau al cititorilor. 

Nu vreau să închei fără să îi amintesc pe părinții mei. Fără Dana și Florentin, astăzi, aici, nu aș fi putut semna mai jos. Fără ei și fără oamenii sufletului meu, rânduri din cărțile mele nu ar fi ajuns la inimile voastre. Fără ei azi nu mi-aș fi amintit„Am învățat să iau totul de la început. Primul cuvânt a fost amintire.” (Ionuț Caragea)

Pace, grijă față de celălalt și dragoste!

Mulțumesc cu recunoștință.

Antonia

Sursa foto: arhiva autoarei

2 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: