Sări la conţinut

Nina Marcu. Poveste cu povești!

  Nina Marcu, o autoare a unui buchet impresionant de cărți a căror conținut te lasă fără grai la propriu. Aceasta a activat în domeniul jurnalistic ca redactor, reporter special, redactor șef. A colaborat și la televiziune, Antena 1 Ploiești, TVR, Prima TV. Din opera sa se numără: „Cer deasupra unor răni deschise„, „Cartea primarilor”„Trăind Clipa” (volumul 1 și 2), „Rug pe rug㔄Uneori trandafirii înfloresc în ianuarie”, „Sărut în trei”. Recent m-am delectat cu cartea „Cumpăna unei vieți”, un roman inspirat dintr-un fapt real, cu un veteran de război întors acasă după mulți ani, iar de câteva zile mă tot plimb printre cărțile „Tango la Geamandură”(volumul 1 și 2). Iar în urma lecturilor nu ai cum să nu vrei să afli povestea autorului, a celui care are darul maiestuos de a scrie, de a undui penița și a reda texte mirifice. Astfel vă îndemn alături de mine să o cunoașteți pe Nina Marcu, autoarea care m-a cucerit, m-a plimbat prin scrierile ei pline de adevăruri și sensibilități care mi-au atins sufletul! Și pe voi vă va surprinde cu siguranță…

****

Poveste cu poveşti …

M-a rugat Cristina Apostol să vă spun câte ceva despre mine. Să vă povestesc vrute şi nevrute, să parlim împreună – mai mult eu – despre una, despre alta, să, cum ar veni, ne împrietenim. O să fac o paranteză, înainte de a intra, cum zice românul, în pâine. Personal, eu le apreciez pe fetele astea numai suflet din Republica Moldova, care se agaţă cu atâta dragoste de limba română, de cuvântul scris, de glie, de neam şi se străduiesc din toate puterile – aşa cum nu sunt mulţi cei care fac asta – să promoveze autorii români. Se ţin de capul lor, îi împing de la spate, îi provoacă. Eu, din lipsă de timp, recunosc, n-am spus prezent din prima. Că hâr, că mâr, c-o fi, c-o păţi… Dar, Cristina Apostol, cu fervoare şi determinare, mi-a scris iar şi iar: ne povesteşti? Ne spui ceva? Haide! Aşa că, uite, am pus somnul din crucea nopţii pe fugă şi vă scriu câteva – sanchi… – rânduri. Când m-am apucat de scris, m-am tot întrebat: ce naiba să spun eu despre mine? Că divă, ca Esca şi ca Teo Trandafir nu sunt. Nici măcar ca aia, cum o cheamă, vulpiţa. Că, acum câţiva ani, când era altă moderatoare la emisiunea aia de ra-hao, la care e vietatea asta invitată, i-am zis: am scris şi io o carte. Poţi s-o prezinţi la tine, în emisiune? Nţţţţţţţţ, a fost răspunsul, nu! Nu se poate, că eu invit numai vedete. Aşa e formatul emisiunii. Şi aşa a şi rămas, că, v-am zis, vulpiţa e vedetă. Io, doar cu plaivazul. Mai scriu una, mai scriu alta… Aşa a fost mereu. Am scris reportaje, interviuri, anchete, ştiri pe la ziare, am scris – mai scriu – şi nişte cărţi. Scriu, când nu sunt în gâlceavă cu timpul, nişte, cum să le zic, editoriale, pastile, chestii amuzante, unde altundeva decât pe fb. Să scriu este lucrul care îmi place şi pe care îl fac cu uşurinţă. Nimic nu se compară cu asta. Şi nu sunt doar vorbe în vânt ce spun eu acum, clişee folosite, de regulă, de cei care scriu. E chiar aşa, parol! Nu ştiu, oi scrie bine, oi scrie prost, dar, ştiu cu certitudine că urma, ca ziaristă şi ca scriitoare, mi s-a făcut şi se face, încă, simţită. Poate să placă sau poate să nu placă ce scriu, însă, ştiu că ea, scriitura mea, poate să zgâlţâie, poate să emoţioneze, poate să copleşească, poate să işte zavistii, ba, chiar şi invidii. Of… Ce să zic, ce să zic despre mine… Că, după ce că nu sunt divă, nici vreo brânză nu fac. Nu mă bag în scandaluri, nu fac politică, nu sunt taliban nici de stadion, nici de biserică, nici de politicieni. Ba, fir-ar, ce bază să pui în mine, că sunt măritată cu acelaşi bărbat de prin cretacic, nu-mi pun poalele în cap nici măcar pe fb – sunt io zeflemistă şi uşor acidă, însă, nu sunt conflictuală – am, cam aiurea, cred, şi acelaşi număr de telefon, de pe când se inventară mobilele şi, de toantă ce eram… asta… de bună… în locul ăstuia, al meu, am luat telecomanda de la video. Deci, nu e nimic interesant şi cu schepsis, despre mine. Ce să vă spun, ce să vă spun, că sunt un om normal şi anost. Când e cazul, încalţ pantofi cu tocuri de 10, că alea de 12 nu mai merg la picioarele mele, când e nevoie, cizmele de cauciuc. Dacă e cazul, stau la discuţii serioase cu preşedinţi sau miniştri. Dacă nu e, mă cert cu raţele şi cu puii prin curte, la ţară. Când viaţa o impune, plâng cu vorbe, de-mi sare cămaşa în spate, de plâns. Altminteri, fac mişto – de viaţă, de alţii, de mine, de mine cel mai mult – şi râd din toată inima. V-am spus, nu prea e nimic de capul meu. Ce să povestesc? Dar, dacă tot am intrat în horă, să vă zic, uite, poveşti din spatele poveştilor. Căci, întâmplarea – sau Pronia, habar nu am – a făcut să scriu nişte cărţi. Lumea – ba, şi criticii literari, ăia de stau cu geana pe scrierile autorilor ca să le desfiinţeze – zice că sunt bune cărţile astea. Eu vă spun că am avut noroc. Au tras poveştile la mine. Au venit nechemate. S-au iţit când mie nici nu-mi trecea prin cap să le scriu. Au băgat capul în poză, în poza cu mine şi eu ce era să fac altceva decât să le aştern pe hârtie? Se spune că ele, poveştile, îi aleg pe cei care să le scrie, să le spună, să le poarte prin lume. Eu am, nu doar publicate, dar şi începute ori doar în minte. Sper să le scriu pe toate, la un moment dat. Desigur, când o să fiu o scriitoare de succes şi am secretară, şi agent literar, şi fată-n casă, şi grădinar, şi bucătăreasă, şi… O să vă povestesc, acum, despre „Cer deasupra unor răni deschise”, prima carte pe care am scris-o. A fost, odată, demult, acum vreo 15 ani, o carte. Scrisă – cu toate cele o sută de pagini ale ei – pentru că aşa au cerut-o patria, istoria, timpul, viaţa, împrejurările, conjunctura, în vreo patru zile. A fost aşa: am adunat pentru „Jurnalul Naţional”, unde eram redactor, date, informaţii – cum sună asta, cu informaţiile – poveşti, întâmplări despre eroii martiri ai Prahovei, căzuţi la revoluţie, în decembrie, ’89. (Ştiu, ştiu, nu e iarnă, nu e decembrie, nu e moment de aducere aminte de revoluţie şi ce s-a întâmplat acolo şi atunci. Ştiu. Numai că, uite, ce să vezi, pentru mine, acum a venit clipa aia). De la ai lor, mame, taţi, soţii, fraţi, cumnaţi, prieteni, rude îndepărtate, ce avea fiecare, rămaşi pe aici, pe lumea asta, să ducă crucea aia grea. Şi am vorbit cu toţi, şi am notat, şi am trecut în agendă. S-au adunat, la catastif, adică, vreo câteva agende, multă viaţă, mult suflet, multe trăiri. La ziar, ca la ziar. Oricât de mult spaţiu era alocat pentru aceşte poveşti, adunate de peste tot, din ţară, n-a încăput, nu tot, dar nici o mică parte. A intrat text puţin, deşi vreo două pagini de ziar. Iar eu aveam în agende o epopee. M-am simţit vinovată faţă de toţi oamenii pe care îi deranjasem, îi bătusem la cap, ca să vorbească, musai, cu mine, ca să-mi povestească şi ca să intre în focurile dorului, pentru mine, reporterul curios şi insistent, de atunci. Şi, uite, nu apăruse mai nimic la ziar despre tot ce ei depănaseră în faţa mea. Un prieten cu care lucram la o publicaţie locală, la vremea aceea, şeful meu, în acelaşi timp, Valentin Lazăr, mi-a spus: „Scrie o carte. Dar repede. Dacă eşti gata cu ea într-o săptămână, o publicăm şi o lansăm acum, pe 22 decembrie. Mă ocup eu de sponsorizarea ei”. 22 decembrie era doar peste câteva zile. Şi cartea, în afară că trebuia scrisă, mai trebuia să stea şi la tipar. Dar am zis: bine, o facem. N-am scris într-o săptămână, căci nu mai rămânea vreme ca editura să-şi facă treaba. În aproape patru zile şi tot atâtea nopţi, am fost gata cu scrisul. Rapid, da’ rapid, nu aşa, a intrat la corectură şi tehnoredactare. Luminiţa Năstasă, prietena mea dragă, un om absolut special, a făcut minuni. Vântul turbat o mai obosi să bată, ea, nu! Pur şi simplu a stat pe carte până a făcut tot ce trebuia făcut, ca să o trimitem, apoi, la editură. A, şi avea şi cartea asta, „Cer deasupra unor răni deschise” nevoie de o prefaţă, un cuvânt de început, ceva. L-am sunat pe Marian Ştefan, şeful meu direct de la „Jurnalul Naţional”: „Frate, am nevoie de o prefaţă la cartea asta. Ce fac, zi?” Iar el, de colo: „O rezolvăm. Mă gândesc şi-ţi zic.” „Nu te mai gândi. Fugi la Marius (Tucă, n.r. ) şi pistonează, că-i trimit şi eu un mail de rugăciune, acum. Mariane, am nevoie de prefaţa asta ieri!” În juma’ de oră, şefii mei – băieţi minunaţi şi de ispravă – îmi trimiteau prin fax prefaţa solicitată, semnată de Marius Tucă. Şi, la Editura Premier din Ploieşti, iarăşi s-a pus toată lumea în mişcare – scuzată fie-mi exprimarea – grabnică şi eficientă. Cred că nu i-am mulţumit niciodată domnului Marian Ruscu pentru ce-a făcut atunci. Desigur, şi mai apoi, cu alte cărţi d-ale mele. Şi, pe 22 decembrie, în păr, eram toţi la Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, pentru lansarea cărţii. Era musai, pentru că anunţaserăm familiile, prietenii, rudele celor dispăruţi la revoluţie şi ei au venit toţi, acolo, cu noi, să trăim, împreună, cu dor de doruri, cum zice o prietenă dragă, o clipă de veşnicie şi de emoţie. Am fost fericită să ofer – eu ofer cărţile – acelor oameni o fâşie din viaţa celor dragi, ai lor. Prinsă, simplu, între două coperte. Acum, mai mult ca niciodată, realizez câtă lume s-a mişcat infinit de repede, dacă mă pot exprima astfel, pentru ca ea, cartea asta, să apară mintenaş. Ei, şi trecură anii. Ca de multe alte chestiuni frumoase, importante, deosebite, am uitat. Acum, v-am spus, pe scurt, povestea din spatele poveştii. Despre celelalte cărţi pe care le-am scris, pe care le mai scriu, zic să mai vorbim şi altă dată. Pe larg. Acum, pentru că stau prost cu timpul, amintesc în treacăt o parte. „Trăind clipa”… am plămădit, la rugămintea unor oameni de cultură din oraşul meu, romanul ăsta pe bucăţi. Întâi un pamflet apărut în ziarele în care scriam. Apoi, primul volum, pe urmă, pentru că aşa s-a scris… istoria, şi al doilea. Nu ştiam că povestea de dragoste care traversează veacurile, de la Mihai Viteazu până în zilele noastre, va fi întâmpinată cu deschidere, interes, bucurie, drag. Că va fi cerută şi iar cerută. Că va fi atât de citită şi de plăcută. Cum nu ştiam nici că personajele, atât de îndrăgite, vor migra şi în „Tango la geamandură”. Deşi, am scris la persoana întâi, în „Trăind clipa” nu e vorba despre mine, eu nu sunt, nici pe departe, personaj de roman. Doar, cu plaivazul, am creionat o poveste care să convingă mai marii locului unde am adresa din buletin, să repare o statuie. Povestea din spatele poveştii, cum am zis, ne mai întâlnim, ne mai împrietenim, mai povestim. „Tango la geamandură” nu prea e, deloc nu e, de fapt, genul de Ana are mere. E un roman mai greu. E un roman pe care l-am scris cu lacrimi, cu durere, cu foc. E un roman care nu s-a scris singur, ca altele, d-ale mele. E un roman care copleşeşe. E un roman care arată oglinda. Şi e un roman pe care nu oricine care zice că ştie alfabetul, poate să-l citească. Să-l înţeleagă. Să-l guste. Nu e urechist, ca maneliştii. Pe cei care nu au simţul umorului, care nu trăiesc pe lumea asta, care nu au o minimă cultură generală, care nu au deschidere la citit printre rânduri, care nu ştiu – cum se zicea la ţară, la mine, când eram copil – calea pe vale, îi îndemn, cu toată seriozitatea, să citească altceva. Sunt multe cărţi uşoare şi uşurele, mai pe gustul lor. „Tango la geamandură” este romanul al cărui titlu mi-a fost şparlit. Furat, dacă sună mai bine. De cineva cu mai mult timp liber ca mine şi, clar, cu mai mulţi bani. Tango la geamandură este şi romanul pe care, fără să vreau şi fără să ştiu, l-am şters. De fapt, doar al doilea volum. Primul a scăpat. Şi cinci pagini din al doilea. „Tango la geamandură” este romanul pentru care iar şi iar am luat-o de la capăt. La Tango la geamandură trebuie să scriu şi al treilea volum, după primele, se înţelege, două. Ajungem, astfel, cum nu mi-a trecut prin cap, la o trilogie a poveştii. Nu ştiu, sau, poate, ştiu, dacă ea, povestea asta, se termină ca în cele clasice, ale copilăriei noastre, cu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Nu ştiu, sau, poate ştiu, nici dacă făt-frumos îl învinge, după tipic, pe zmeu. Nu ştiu, sau, tot la fel, poate, ştiu, nici dacă finalul – căci, plăcut, plăcut personaje, plăcut, plăcut scriitură, dar totul trece şi, la un moment dat, se ajunge la capăt, deci, cu al treilea volum se sfârşeşte şi Tango la geamandură – va fi cum vă aşteptaţi. Ştiu, însă, că va fi surprinzător. Mai greu – aşa, cel puţin, cred eu – de intuit. Digerabil cu triferment. Cum să zic, ca-n viaţă. Sau, poate, nu. Cum zic, cum citez din clasici, şi în finalul volumului al doilea, sfârşitul nu-i aici!

Acestea fiind zise, predau legătura. Altă dată, poate cu alte ocazii, mai vorbim şi despre alte poveşti. Din spatele cortinei sau, de ce nu, din faţa ei. Mulţumesc pentru atenţie, pentru interes, pentru că mă citiţi. Şi, ce mai… Ochio, că eu sunt pe aci şi mai scriu câte una, câte alta…

Sursa foto: arhiva autoarei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: