Sări la conţinut

Marina Costa, îndeletnicire de scriitor pe valurile creației!

Pe autoarea Marina Costa o cunosc din prisma lucrărilor sale care mi-au oferit o oază de aventură și suspans literar. Aceasta are în buchetul său de scriitor împătimit nuanțe fel de fel, albastrul mărilor, azuriul norilor și roșu boem al ținutelor spaniole. Autoarea împletește cu un echilibru minunat partea frumoasă a poveștii, aducând elementul de romance, cu o realitate uneori dură, stânjenitoare însă credibilă și exact pe gustul meu. Printre cărțile ei găsim poezie suavă, dar și romane istorice pline de aventuri; cele pe care am reușit să le citesc m-au impresionat fără margini, printre ele se numără, „Pribegii mărilor”„Soarta Mercenarului și alte Destine”, urmată de „Farmecul mării” ,„Ocrotiți de sirene” și „Prietenii dreptății”!

Dacă vă doriți să o cunoașteți mai bine pe Marina Costa, vă invit să citiți interviul de mai jos. Povestea autoarei e una impresionantă care merită toate aplauzele mele!

****

Povestea mea începe în București, în zodia Berbecului, anul de grație al Decrețeilor, 1968. (Totuși, orașul meu de suflet, pe care îl iubesc mai mult decât Bucureștiul, este Brăila. Au spus vreo două scriitoare brăilence că mă declară brăileancă adoptată)!

Încă din clasa întâi am scris povești, și dintr-a treia poezii. Prima povestioară pe care o țin minte (am redescoperit-o în clasa a opta, la zugrăvit) fusese scrisă în iarna clasei întâi. Era despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om, transformându-l în iepure. Mai târziu, compunerile și poeziile mele au fost afișate la gazeta de perete. Le scriam de plăcere, și în afara temelor școlare. Alții se jucau cu păpuși sau mașinuțe. Deși aveam destule jucării, îmi făcea mai multă plăcere să mă joc cu cuvintele, în scris.

Primul „roman” l-am scris în clasa a șasea. Era western, în două volume: două caiete de 100 file, scrise lăbărțat, așa că oricum nu avea nici dimensiunea unui roman, nici prea multă logică în firul poveștii (însă inspirația de la Karl May și Nicolae Frânculescu se vedea). Am fost lăudată pentru răbdarea de a scrie și a termina un roman, a fost citit de toate prietenele mele pe sub bancă, în ore plicticoase… A urmat altul, și altul, circulând la fel, în manuscris. Mai am o parte dintre caietele acelea, nu chiar toate. Majoritatea nu sunt verosimile, sau au probleme de logică, fiindcă sub șaisprezece ani, logica omului este direct proporțională cu experiența de viață. Câteva dintre poveștile mele de atunci, însă, au putut fi recuperate, corectate, îmbunătățite, transcrise pe calculator, vreo 20 de ani mai târziu, dezvoltate… și rezultatul final l-au constituit cinci din cele șapte romane publicate până în prezent. Celelalte sunt noi.

Primele 5 romane publicate au fost scrise, într-o versiune inițială, când eram în liceu sau în facultate. Bineînțeles, nu în versiunea în care au fost publicate. Au fost corectate și completate, nu chiar rescrise. Firul narativ a rămas același, doar cu mai multă logică între acțiuni (logica unei fete de 14-16 ani nu corespunde întotdeauna cu cea a femeii mature), mai multă documentare, că a apărut internetul între timp, și elemente suplimentare.

Astfel, romanul meu de debut, „Pribegii mărilor”, a fost scris, inițial, în anul I de facultate (și completat, la fel ca alte trei, peste tot, nu cu un capitol anume). Din al doilea, „Vieți în vâltoare”, primele 12 capitole au fost scrise, într-o versiune oarecare, în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea. Restul până la 2 volume (plus câte ceva în cele 12 capitole) a fost scris prin 2007, când l-am transcris pe calculator. „Prietenii dreptății” a fost scris în vacanța dintre clasele a unsprezecea și a douăsprezecea, și continuat în clasa a douăsprezecea, „Echipajul” în clasa a noua, iar „Farmecul mării”, în vacanța dintre clasele a noua și a zecea și în clasa a zecea. Repet, toate au suferit corecturi importante.

Intermitent, am scris și poezii, însă nu cred că acestea mă reprezintă pe deplin, ci proza. Încă din clasa a cincea am fost membru al cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hasdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrişor. Dânsul credea în talentul meu. 

A încercat în van s-o convingă pe mama să mă lase să urmez liceul tot acolo. S-a supărat pe noi. Din spiritul practic al vremurilor acelora, ca să nu devin „profesoară de engleză la Cucuieții din deal, cu jumătate de normă în agricultură” (că nu voiam Litere, ci Filologie, engleză-spaniolă), am fost trimisă la Liceul Economic și, apoi, la ASE – la seral, pentru evitarea temutei repartiții. În liceu și facultate, am continuat să scriu.

Când m-am îndrăgostit, am scris lungi scrisori de dragoste, trimise sau nu. În anii grei de facultate (cu program integral de muncă și la birou), când oboseala a închis izvorul aventurilor imaginare, am scris altfel, ceva jumătate jurnal, jumătate eseu, scrieri de-ale mele, sub motto-uri citate din alți scriitori. Dacă nu scriam, mă sufocau prea multe gânduri și sentimente. M-aș fi transformat într-un roboțel contabil. Pentru mine, scrisul înseamnă viață.

Faptul că am talent la limbi străine și vreo trei atestate de traducător, să dovedească lucrul acesta, m-a ajutat să rămân în relații internaționale/ integrare europeană/ fonduri europene. Am adus țării aproape un miliard de euro fonduri nerambursabile, în perioada 1994-2016. Mi-am pus umărul și la integrarea europeană, pe vremea negocierii capitolelor de aderare. Dar scrisul a rămas principala mea pasiune, pe lângă lectură și ascultat muzică. Scriu pentru că nu pot altfel. M-ar sufoca preaplinul poveștilor din mintea mea, care vor afară, pe hârtie. Se spune că am o gândire asociativă, analitică. Găsesc inspirație în cele mai diverse medii: cărți citite, filme văzute, muzică, firimituri de discuții auzite întâmplător în mulțime și chipuri remarcate pe stradă, povești reale de viață care mi-au fost spuse la un moment dat, chiar și visele nopții zbuciumate. Toate, îmbinate cu propria imaginație într-un rezultat final diferit.

Mi s-a mai spus să nu mai caut subiectele în istoria universală, ci să scriu despre România… dar sunt destui scriitori care aleg teme din țară și le abordează mult mai bine decât mine. În mintea mea sunt alte povești care vor să se aștearna pe hârtie, despre locuri și timpuri îndepărtate, care mă fascinează. Locuri unde nu multora dintre noi le este dat să ajungă – și sigur că în adâncurile istoriei nimeni nu poate călători decât cu gândul. Atunci, de ce nu și cu ajutorul meu? Eu cred că nimeni nu poate scrie poveștile din mintea mea; altele, mai bune sau nu, total diferite sau oarecum similare, dar altele, pentru că vocea fiecărui scriitor este diferită.

Se spune să scrii cărțile pe care ți-ai dori să le citești! Eu cam asta fac… Am citit, în tinerețe, câteva astfel de cărți pentru adolescenți, petrecute în istoria altor țări, de autori români. Cred că, deși au existat în trecut, nu au mai rămas, în prezent, mulți scriitori români de romane de aventuri, pentru tineret, care să-și poarte cititorii spre alte meleaguri exotice și momente istorice necunoscute.

Nicio scriere de-a mea nu este lipsită de o documentare adâncă, țesându-mi ficțiunea pe fundal istoric și printre ițele istoriei, care o fac posibilă în circumstanțele unice ale vremii respective. În loc de scrie ceea ce știi, adică din experiență directă, eu zic să știi (să înveți) ceea ce scrii – și asta înseamnă documentare). E tot dovadă de patriotism, chiar dacă am subiecte din alte țări, să le scriu în limba română, pentru ca și tineretul nostru să-și formeze cultura generală, în timp ce se distrează urmărind aventurile personajelor romanelor, așa cum ne-am format-o noi, din lecturi.

Cred în valorile morale, și de aceea cărțile mele se bazează pe aceste valori, evidențiind, în general, problemele cu care se confruntă adolescenții în orice vremuri: alegeri dificile, anturaje bune și rele, relații interetnice, prietenie, onoare, dreptate, prima dragoste, iubiri interzise, efectele gloriei la vârsta adolescenței… Cred în farmecul istoriei, nu ca materie de studiu și de examene, ci descoperită prin intermediul lecturilor care să ne ducă în alte vremuri și locuri, să încercăm să înțelegem cum trăiau oamenii de atunci, cum vedeau viața și societatea din jurul lor. Iar din această excursie, preț de o duminică ploioasă, ne putem întoarce seara în confortul secolului nostru modern, tehnologizat.

Îndemnul meu pentru cititori rămâne același: citiți și literatură românească, uneori și în afara zonei voastre de interes, că s-ar putea să găsiți cărți care să vă placă și în categorii cărora, inițial, nu le-ați acorda atenție. De exemplu, mie nu-mi plac cărțile cu vampiri, însă seria „Nemuritor” a Oanei Arion m-a cucerit!

Este posibil ca imaginea să conţină: Marina Costa, stând în picioare
Sursa foto: facebook

5 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: