Sări la conţinut

Cristina Beatrice Preda, o autoare în sclipirea poveștilor de copii!

Pe tânăra autoare Cristina Beatrice Preda, am cunoscut-o prin intermediul cărți  „Povești cu mămici și tătici” ce se adresează ambelor contingente de vârstă, adultă și copiilor, fără o însemnătate anume, e o oază de căldură ce se merită reamintită pentru acei adulți înfocați care au uitat să fie copii. În carte găsim două povești frumoase ce ne vorbesc despre relația specială dintre părinți și copii acestora, cu bune și rele, cu încercări și provocări, cu întâmplări hazlii, dar și cu multă multă emoție. Această lectură ne subliniează faptul că mama și tata sunt de neînlocuit.

Astfel mi-am propus să aflu autorul, cel a cărei muncă și inspirație e de neînlocuit. Autoarea a acceptat cu drag provocarea de a-mi povesti istorisirea vieții ei, cu bune și mai puțin, pentru ca eu să o pot împărți cu cititorii dornici de a o descoperi altfel decât în cărțile acesteia!

****

Despre a șlefui pietrele ce îți sunt aruncate și a le transforma în diamante!

Totul a început în urmă cu douăzeci și patru de ani, într-o primăvară cam geroasă, când mama a primit o veste cruntă din partea medicilor: nu aveam să supraviețuiesc la naștere. Ca atare, abia atunci când cele 900 de grame au început să strige din toate puterile, și-au dat seama că am șanse să trăiesc. O asistentă a alergat trei etaje cu mine în brațe ca să îmi procure oxigen.
Ca eu să fiu aici, să (vă) povestesc.
La vârsta de un an, am fost diagnosticată cu parapareză spastică. Printre ședințele de kinetoterapie, fizioterapie și intervențiile chirurgicale, mama îmi strecura câte o poveste. Fie una clasică, fie una inventată de ea, în care deveneam personajul principal brav (după cum toți copiii fantazează).
Așadar, imaginația mi-a fost dintotdeauna aproape, ca bucurie și ca ancoră în momentele de cumpănă. Îmi amintesc cu nostalgie de primul atelier susținut la vârsta de treisprezece ani, odată cu lansarea celui dintâi volum, „Aventurile lui Tăpățel și prietenii lui jucăuși”, când perechi de ochi mă fixau, iar eu mă ascundeam în spatele cărții, întrebându-mă ce să spun mai departe. Fluturii din stomac nu m-au părăsit nici acum la întâlnirile cu micuții, dar ce am fi noi fără emoții?! Niște forme fără fond.
Învăț de la copii să întâmpin fiecare zi cu inima deschisă, să îmi clădesc fericirea din lucruri simple și să mulțumesc pentru tot ceea ce am dobândit. În schimb, prin rândurile mele, le transmit să nu renunțe nicicând la visuri (având în minte excursia din clasa a III-a, când am parcurs un traseu montan de trei ore alături de colegii mei), să șlefuiască pietrele ce le sunt
aruncate și să le transforme în diamante (cuvintele sau faptele descurajante ne folosesc ca povață), iar că formula magică: „Încerc și pot!” funcționează mai ceva ca un bilet de aur spre Narnia sau spre Tărâmul de Nicăieri.
Scrierea poveștilor mi-a dăruit glasul pe care îl cuibăream sfioasă într-un murmur. Mi-aș dori ca fiecare copil timid, pistruiat, purtător de ochelari ori ba, cel din prima și cel din ultima bancă, să se simtă însemnat și să știe că vocea lui contribuie la cântecul pe care îl răspândim zi de zi în lumea aceasta măreață.

Este posibil ca imaginea să conţină: Cristina Beatrice Preda, interior

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: