Sări la conţinut

Petruța Petre. Când un autor se povestește mi-e cel mai Drag!

Pe Petruța Petre am cunoscut-o prin intemediul cărților într-o manieră dulceagă și plină de o sensibilitate purtată pe aripile unor afinități divine. Fiind autoarea unui buchet literar deosebit, de la poezii, roman de dragoste cât și cărți pentru copii, aceasta m-a cucerit prin izvorul său nesecat de care dispune. Astfel mi-am propus să aflu povestea ei, deoarece fiecare om are o istorisire care merită cunoscută într-o manieră sau alta, iar când un autor mi se povestește mi-e cel mai drag. Astfel vă îndemn să aflați și voi melodicitatea Petruței Petre!

****

În ultima perioadă am început să mă gândesc tot mai des  la mine, să mă descopăr așa ca-n lumina aceea puternică a unui reflector, care te încremenește pentru câteva clipe. Ei bine, în acele clipe sunt numai eu cu mine…și întrebarea: Cine sunt eu? S-ar putea să nu conteze prea mult cine sunt, este știut faptul că suntem un popor care-și valorizează mai mult morții decât viii oricât de sinistru ar părea. Și-atunci nu ar mai trebui să mă frământe întrebarea aceasta, ci să-mi continui călătoria prin lume ca și cum aș fi singură. Când spun asta mă gândesc la mine ca individ. De multe ori ne pierdem energia uitându-ne prea mult în jurul nostru și prea puțin în interiorul nostru, prea mult la felul cum arătăm și prea puțin la felul cum simțim…sau ne simțim.

Ufff! E complicat. Bun, să revenim!  Eu…da, eu sunt Petruța Petre, profesor de limba și literatura română, sunt cum s-ar spune ca peștele în apă, fac exact ce-mi place și plec la școală zâmbind și mă trezesc cu entuziasm în fiecare zi și mă întorc mai încărcată pozitiv și mai bogată în fiecare zi. Am spus la școală, nu la muncă. Așa este pentru mine, nu consider că merg să muncesc în sensul acela obositor, care indispune, nu. Eu plec cu sufletul înainte. Omul acesta are nevoie de bunătatea și de candoarea copiilor „departe de lumea dezlănțuită”.

Acum, serios vorbind, nu cred că aș fi putut să fac altceva. Mă plictisesc repede în compania oamenilor mari, în schimb, îmi place să interacționez cu copiii. Doamne, câte lucruri afli de la un copil! Cu câtă sinceritate își dezvăluie trăirile. Încă avem speranța în mai bine. Eu așa văd lucrurile și nu mă feresc să le spun în față că sunt valoroși, că eu am încredere în ei și că învăț câte ceva de la ei în fiecare zi. Cea mai frumoasă lecție este: să zâmbești! E o lecție gratuită pe care o asimilez mereu și mereu mi se pare nouă.

La început toată pasiunea mea pentru literatură, pentru cuvinte, pentru a privi dincolo de ceea ce se vede mi-am revărsat-o asupra lor ca pe o briză de primăvară, care venea în valuri parfumate. Și ce frumos a fost când am obținut primul premiu internațional cu poezia unei eleve, premiul ei, nu al meu. Așa au urmat valuri, valuri… Participarea și implicare lor a crescut, premiile au venit și zâmbetul de chip nu le mai dispărea. Continuăm să participăm și în fiecare an se adună peste 20 de premii și multe diplome de participare. Asta îmi dă curaj și putere. În plus, ei cresc frumos, fără să știe, fără să-i chinuie acest aspect.

Apoi m-am aplecat și eu asupra celor scrise de mine în timp, scrise și nescrise…și am publicat. Știți cum este? Ca o avalanșă. Pornește cu un bulgăre mic, se rostogolește, iar și iar, crește și te trezești la moment dat că nu mai poți să te oprești. Că trăiești scriind și să scrii trăind. Așa au curs din mine multe versuri și multe rânduri de proză ce au dat rod și acum sunt fluturi ce zboară printre oameni. Și știți ceva? Unora li se par colorați, altii îi văd limitat cromatic, alții îi văd gri sau în alb și negru. E firesc, suntem diferiți. Suntem oameni.

Eu sunt fericită că am reușit să cuprind în seria pentru copii Întâmplări cu puști toate trăirile din spațiul școlii, toate luptele, toate ghidușiile pe care copiii încă le fac în inocența și-n zburdălnicia lor. Și e foarte bine așa. De ce sunt fericită? Da, seamănă cu întrebarea din nuvela „Budulea Taichii” a lui Ioan Slavici Întrebați dacă-mi părea bine? Îmi venea parcă să țip de bucurie… De unde a venit fericirea mea? Stați să vă spun! Eu nu le-am prezentat copiilor la școală cărțile mele, nu mi s-a părut necesar să fac asta. Dar imediat am dus câteva exemplare la biblioteca din localitate. Acolo copiii au descoperit cu uimire că numele meu era pe copertă, le-au citit și au început să vorbească despre ele. Bucuria lor a devenit bucuria mea. Ei se mândreau cu mine așa cum eu mă mândream cu ei de fiecare dată când obțineau o diplomă, o evoluție, un pas către un nou eu. E un sentiment minunat! În volumul III există la început impresia unui elev din școala noastră. Pur și simplu asta și-a dorit. Este motivat să scrie și să devină scriitor. Ce poate fi mai frumos! Scopul nostru este să-i inspirăm pe cei din jur, să-i ajutăm, nu să le fringem zborul cu teama noastră de înălțime.

Acum am la editură o carte pentru pici mici, pentru puișori gălbiori, și aștept să apară, sper să se întâmple minunea repede. Va fi o bijuterie, așa o simt eu și, cu siguranță, va ajunge la sufletele copiilor și ale părinților. Ei vor fi cei care o vor citi, o vor trăi, o vor povesti. Îmi place să scriu pentru copii. Cred că acesta este rolul meu pe lume. Poezie scriu dintr-o nevoie exagerbată de a pătrunde cât mai intens în tainele lumii, în descoperirea celor mai pure trăiri, dintr-o dorință de-a înțelege ceea ce nu poate fi înțeles: iubirea. Așa au luat naștere cele două volume În numele iubirii și Pașii iubirii. Am pregătit un treilea volum de versuri și așteaptă nerăbdător să se rostogolescă din vârful muntelui. Lucrez la un roman pentru adolescenți, încă scriu…încă șterg, încă zidesc… Sigur va ieși la lumină atunci când Dumnezeu va decide. Nu mă grăbesc, eu scriu.

Convinsă fiind că nu mă aflu în competiție decât cu mine, scriu exact așa cum simt. Ca cititor nu am judecat pe nimeni, am citit și m-am îmbogățit spiritual, am văzut frumosul în orice, și dincolo de toate, am înțeles omul. Am admirat capacitatea intelectuală, dăruirea, puterea cuvântului. Am găsit mereu o idee, o scânteie, ceva care m-a fermecat și care m-a făcut să zâmbesc. Despre asta este scrisul, despre asta este curgerea sufletului în râuri. M-a impresionat și am spus mereu acest lucru, domnul Mircea Eliade. Ca scriitor pentru mine este unic. Încă îmi amintesc din viața mea de elev de liceu, goana după cărți și dezbaterile pe care le aveam despre cărțile sale cu colegii de-atunci. Am fost norocoasă și din acest punct de vedere, am avut lângă mine colegi cu aceleași pasiuni, iar acum privindu-i ca adulți nu-mi vine să cred cât de frumos au evoluat. Dacă ar fi să-mi opresc timpul, timpul meu nu al altora, mi-aș dori să am mai multă răbdare cu mine, să petrec clipe mai multe în compania oamenilor de la care am de învățat, să nu mai risipesc ceea ce nu se mai întoarce. Mircea Eliade spunea: Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase – ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Și eu mă simt uneori păcălită, parcă cineva îmi răpește timpul și îl transformă în amintiri. De aceea scriu, să las în urma mea amintiri. Sună clișeic, știu! Apoi, vor încerca alți oameni care vor continua călătoria pe pământ să răspundă la întrebarea: Cine am fost?

Este posibil ca imaginea să conţină: Petruța Petre, zâmbind

Sursa foto: facebook.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: