Sări la conţinut

Nina Marcu, o Scriitoare cu o Poveste!

Nina Marcu, o autoare care m-a impresionat cu desăvârșire doar aruncând câteva priviri peste scrierile ei, de mine este citită și în mediul online, însă aici și acum este despre opera sa literară cu care mi-am desfătat simțurile cititorești câteva seri la rând. Și sincer, fac pentru prima dată, scriu despre o autoare partea ei personală, deoarece am rămas în culmea fascinației despre Nina Marcu. Felul de a scrie, unduirea cuvintelor, povestea. Din nota autoarei:   despre mine profesional vorbind… păi, sunt o ziaristă, o scriitoare la fel ca mulţi alţii… Scriu şi citesc de când am învăţat alfabetul, la cinci ani. De fapt, cred că e mai corect spus, cel puţin pentru anii de început, citesc şi scriu. Sau, cine mai ştie, scriu, şi scriu, şi scriu, şi, desigur, citesc. S-a dovedit că fără pâine şi apă, mai pot, fără cuvântul scris, ba. Nu ştiu când şi cum m-am… virusat într-atât. Clar, în primii ani ai copilăriei. De la atâta citit. Deşi, ăsta, cititul cică nu dăunează… Nu ştiu de la ce mi se trage. De la care carte, de la care autor, de la care literatură. Căci, de prin gimnaziu, sub îndrumarea extraordinară a celei mai fabuloase profesoare de limba română, Adriana Boboc – Dumnezeu s-o aibă de-a dreapta Sa – am intrat, pe rând, în miezul marii literaturi române, ruse, franceze, americane, japoneze. Adică, n-am mai citit haotic, cum începusem. Nu ştiu nici leac ori vaccin la virusul ăsta, al meu. Şi, la drept vorbind, nici nu cred că vreau să iau un medicament care să mă determine să mă las de scris. Totuşi, se prea poate ca remediu pentru acest virus, al meu, să fie aprecierile celor care, de vreo mie de ani, mă citesc. Deci, ce-am spus până acum nu prea ştiu. Dar, ştiu că, dintotdeauna, dar absolut dintotdeauna, am vrut să fiu scriitoare. Ăsta era visul meu, când era vorba despre o profesie. Spre disperarea alor mei, care voiau să mă fac medic. Dacă se poate şi chirurg. Numa’ că eu leşinam şi dacă mă strângeau pantofii şi-mi făceau bătăi. Viaţa a avut alte planuri cu mine. N-am ajuns, în primă fază, nici medic, nici scriitoare. Întotdeauna, există o situaţie complementară. Ca să nu zic de compromis.

În 1991, lăsam, definitiv, un post comod și lejer, dar anost și fad, la farmacie, pentru unul – cum aveam să constat – în perpetuă mișcare și agitație, de redactor în presa locală. Asta, deși, o viață întreagă, preum am zis, deja, visasem să fiu scriitoare. Dar, au fost, mai târziu am înțeles, pașii firești. Presa m-a învăţat nu doar să răspund întrebărilor de bază – cine, ce, unde, când, cum, de ce, în ce fel – ci şi să scriu aplicat, la obiect, cu nerv, cu vână, cu verb, cu umor, cu ironie. Astea pe lângă lirismul, dorul, poetica scriiturii mele de până atunci. Și au urmat vreo 25 de ani de presă. Locală și centrală. Fabuloasă. Nebună. Epuizantă. Mirifică. Iar eu, redactor, reporter special, corespondent, redactor şef, am vâslit cum am putut mai bine în toată vâltoarea aia. Am şi greşit, am primit şi lauri, am şi zburat, am şi căzut, am mers şi pe sârmă, m-am şi electrocutat.

Nu mai știu perioadele exacte de la fiecare ziar – de altfel, presa locală și națională au tot interferat în anii ăștia – dar, s-au adunat multe mii de articole, știri, reportaje, interviuri, anchete. Atât de multe – puteam, cu entuziasmul tinereţii, să ţin un ziar întreg – că am semnat, ca să nu bată la ochi acelaşi nume, și cu pseudonime: Gabi Popescu, Mara Ialomițeanu, Cristina Dragu. Să n-o mai lungesc. Presă locală a fost aşa: Cheia Succesului, Ploieștii, Muntenia Telegraf, Jurnalul de Prahova, Telegraf, Gazeta de Prahova. Presă centrală, unde am avut întotdeauna cartea de muncă: Național, Evenimentul zilei, Jurnalul Național, Independentul, Ziarul, Lumea satului, Express Magazin, Formula As. Au fost și câteva colaborări la TV: Antena 1 Ploiești, TVR, Prima TV. Scrisul la ziar, la ziare, cu toată acţiunea şi efervescenţa aferente – săream, Doamne, şi pe geam, să fug la vreun caz – m-a furat atât de mult, că am uitat, o vreme, o îndelungată vreme, că-mi dorisem, cândva, să fiu scriitoare. Asta, deşi participasem – şi câştigasem – la mai multe concursuri literare naţionale şi mi se spusese că scriu precum Camil Petrescu şi Mircea Eliade şi, musai, să mă dedic scrierii de cărţi şi să las presa care îmi schilodeşte stilul, talentul, harul.

Provocând-o pe autoare să povestească despre cartea cu care mi-am desfătat simțurile cititorești câteva seri, autoarea a subliniat: …

În 2005, pentru că era mai demult… pe ţeavă, am publicat a doua carte a mea, Cumpăna unei vieți. Un roman inspirat dintr-un fapt real, cu un veteran de război întors acasă, doar din întâmplare, dacă există, cumva, întâmplare, după 58 de ani. Desigur, şi cu alte personaje. Pe el, pe omul acela care purta pe umeri nu doar hlamida anilor, ci şi pe cea a unui destin absolut terifiant, l-am întâlnit într-o gară. El, copleşit de viaţa şi de povestea lui, lăsase trenul să plece, fără să se urce, nici măcar la ultimul vagon. Eu, o tânără şi entuziastă ziaristă, aflată într-o documentare pe acolo, mă întinsesem la vorbă cu oamenii şi scăpasem trenul. Ultimul vagon se depărtase ferm din gară, când eu taman ce ajunsesem. Următorul tren era peste vreo trei ore. Aşa că, în liniştea acelei gări mici, în parfum de liliac şi trandafiri, aşezaţi pe nişte pietre rămase din ce fusese odinioară o bancă, ne-am pus, omul acela şi eu, pe sporovăit. Desigur, el mai mult. Eu, pe lângă faptul că rolul meu era să adresez întrebări, nu să şi răspund la ele, eram şi potopită de acea felie de viaţă pe care bătrânul din faţa mea, ca în faţa altarului, mi-o relata. Nu bănuisem nicio clipă, nici măcar una singură, când am scăpat trenul şi am înjurat, cu simţ de răspundere, mecanicul, impegatul, locomotiva, frânele, saboţii, că aveam să aflu o poveste absolut răvășitoare şi copleşitoare. Probabil, una dintre cele mai copleşitoare şi răvăşitoare poveşti pe care le-am aflat ca ziaristă, ca scriitoare, ca om. Ca s-o întregesc, dar şi pentru că documentarea e meteahnă gazetărească, am luat legătura şi cu familia veteranului, de aici, din ţară. Pe cât de uşor mi-a povestit omul din gară, pe atât de greu au vrut ai lui să vorbesc, să scriu, să aflu despre întreaga situaţie. Aşa că, am localizat povestea altundeva, am dat alte nume personajelor, ca să nu mă trezesc cu procese, am lăsat şi imaginaţia să zburde. Şi a ieşit ce-a ieşit. Despre romanul Cumpăna unei vieţi, criticii literari, dar şi cititorii, au spus că e fabulos, răvăşitor, colosal, şocant, halucinant. În ce mă priveşte, mai spun doar atât: avem, aici, un veteran de război întors acasă după 58 de ani, o nevastă care l-a aşteptat încrezătoare că trăieşte, versurile de la Veşnica pomenire: „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin” şi suflet. Mult suflet, al lor, al celor care au fost parte în poveste, dar şi al meu, care, cu umilinţă şi reverenţe în faţa vieţii, am scris…”

După aceste cuvinte ce suplinesc dorințele mele de cititor de cursă lungă nu m-am putut abține să nu o redau pe autoare într-un articol dedicat ei, apoi a fiecărei opere în parte, nu am avut cum să trec cu vederea și să nu subliniez ticluirea prin cuvinte și a felului unic de scriitor și făuritor de metafore și povești marca Nina Marcu!

Este posibil ca imaginea să conţină: Nina Marcu

Autoarea: Nina Marcu

Sursa foto: pinterest.com

 

7 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: