Sări la conţinut

Sfârșitul unei povești neîncepute…

Fiecare amintire e însoțită de emoție, de trăirea unei experiențe, de fulgerarea unei povești, a unei flăcări aprinse și stinse concomitent. Viața însăși începe cu un început, cu o poveste la doi, cu o respirație, cu un strigăt în expirare. Cu o exprimare. Iar poveștile frumoase încep fugar, o privire gingașă, cu o atingere electrizantă, cu o profunzime încă nesesizabilă, cu o gară pustie și cuvinte așternute pe foi îngălbenite de vreme, cu lacrimi vărsate și suspine în plină noapte. Poveștile furtunoase încep focos, mereu în plină noapte, mereu cu senzație și palpări conștiente, mereu într-o înaltă dimensiune și pe cele mai divine frapări. Poveștile de iubire încep cu un sfârșit neîncheiat și cu un bagaj dus la note sensibile, în culorile pale ale existenței, cu dimineți înrourate și amurguri în suave îmbrățișări.

Însă uneori sunt sfârșituri pentru unele povești neîncepute… cele strivite de reproșuri, cele cu mute cuvinte, cele cu ochii înnegurați, cele care nu mai știi câte nopți te vor costa zilele, câte clipe te vor costa amărăciunile, ce preț vei plăti pentru o atingere sau un fugar ton de amor. Nici nu realizezi cum ți se taie aripile iar uitarea fericirii e aevea și oamenii temporari, iar iubirile plăsmuite. Zâmbești, dar pacă n-ai zâmbi. Întrebi, te întrebi, aștepți… fără răspuns. Și simți nedumerirea, știind că iubirile la început sunt de poveste, însă tot ce părea atât de firesc e o rariște neagră a nedumeririlor, a bizarului. Și crezi naiv că vor fi cele mai ușoare momente din viață. Un început. Un nou. O cale deschisă… ce credul să fii. Tot ce părea atât de firesc s-a transformat în neliniști, în  declin, în agonie. Nu mai vreau, nici început fără sfârșit, nici sfârșit pentru neînceputuri. Și dintr-un colț al minții simțeam, urla acel ecou al iscusinței prin intuiție că trebuia să-mi dau seama cât de greu avea să fie. Că nimeni și nimic nu-i ceea ce pare la început. Că viața nu-ți oferă nimic pe tavă. Că dragostea cere sacrificii. Că…. acum, ce folos. Uitasem ce înseamnă să-ți deschizi sufletul, iar acum mi l-am împietrit de-a dreptul. Uitasem ce-nseamna să simți că aparții cuiva, iar acum nu mai vreau să simt nici un suflet lipit de mine. Uitasem că în spatele unor zâmbete zac atâtea semne de-ntrebare. Uitasem că după o droaie de cuvinte focoase pot fi atâtea subînțelesuri. Uitasem să privesc în ochii sufletului pentru a-mi da seama. Acum retrăiesc aievea dezamăgirea, o port precum aș purta un sacou jerpelit, desprind dureri precum aș dezbrăca o haină iar inima rămâne dezgolită în plină agonie a unui iad în flăcări. Și degeaba aș scrie despre un sfârșit a unei povești neîncepute… degeaba. Eram, sunt și voi fi doar eu și neîmplinirea mea. Să îți povestesc acum, ție sau oricui lucruri pe care înainte nu aș fi avut curaj să le rostesc cu voce tare e neînsemnat. Tot ce a fost tulbure s-a limpezit, tot ce a fost înnorat s-a liniștit, iar ție îți încredințez o poveste nespusă. Care a durut, dar nu mai simt…

Și poate eu… sau poate tu, cine știe, nu am oferit deajuns. Eu nu mă împac cu jumătăți, iar tu nu mi te-ai destăinuit. Ai fost prezent, sau poate nu, tu ca un vânt de vară te-am simțit pe piele dar nu și în suflet. Nici nu am palpat că începusem să ofer tot, și mai mult de atât pe când tu deja erai în zarea deasă și nici privind în urmă. Mi-a fost trist, dar a trecut! M-am oprit și am așteptat până sau trecut macii și au îngălbenit spicurile. Nu am înțeles fulgerarea dar nici sfârșitul unui început încă incerct, dar și într-o frică nu m-am dezlegat la ochi pentru a vedea cărarea vieții, cum ziua s-a transformat în noapte, iar inima mea în rană sângerie. Pur și simplu am așteptat… Am tras nădejde, speranțe deșarte că poveștile de dragoste mereu încep frumos. Dar nu a fost să fie… De multe ori tot acolo se termină, doar că într-o altă zi, într-o altă stare, într-un anotimp diferit. Încep azi, într-o zi caldă de vară, să mă desprind de trecut, precum nu l-aș mai simți nicicând, a fost și sa dus. Într-o zi în care soarele mi-a alinat chipul, iar dimineața mi-a trezist simțurile, o zi în care sper că-mi va străluci pe chip noțiunea de nou, de prezent, de visare. Astăzi încep cu un zâmbet, pentru că lacrimile mi s-au sfârșit. Nu mai privesc în gol, ce folos ar avea. Zbuciumul sufletesc trăit cândva s-a dus, doar amintirile bată-le negura au rămas, și mă învăluie în melancolie, dar trece, așa cum și sfârșitul unei povești neîncepute… s-a dus!

 Sursa foto: pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: