Sări la conţinut

Citind-o pe Marina Costa. Cartea „Ocrotiți de sirene”!

Marina Costa (pe numele real Lelia-Elena Vasilescu) este născută în București, în anul 1968. În anii de gimnaziu s-a remarcat în cadrul cenaclului „Pasiuni” al Liceului de Filologie-Istorie „Iulia Hașdeu”, condus de scriitorul Marcel Petrișor, făcându-și debutul literar în revista acestuia, în anul 1978, cu „Poem interminabil”. Absolventă a Facultăţii de Management a Academiei de Studii Economice, și-a luat doctoratul în economie mondială în anul 1996. A publicat mai multe lucrări de specialitate, printre care „Managementul proiectelor cu finanţare internaţională”, în 1999. Meandrele vieţii profesionale au dus-o pe tărâmul cifrelor, însă scrisul i-a rămas o pasiune constantă. A debutat editorial în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul istoric, de aventuri, intitulat „Pribegii mărilor”, cea cu care mi-am început călătoria mărilor alături de autoare, apoi Soarta Mercenarului și alte Destine”, urmată de „Farmecul mării”, și cea încheiată de curând, „Ocrotiți de sirene”!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

O, ce ador poveștile încântătoare ale autoarei, atât de ușor sunt transportată spre tărâmuri îndepărtate, spre orizonturi pline de poveste și mitic. Astăzi voi scrie câteva cuvinte de apreciere despre cea mai recentă lectură semnată Marina Costa, un volum de povestiri scurte și mai lungi subliniat cu numele de „Ocrotiți de sirene”. Proza autoarei diluează istoria și mitologia, legenda cu universul ficțional, iubirea cu pierderea, credința cu religia, viața cu moartea, uscatul cu lumea subacvatică. Iar toate aceste transpuneri ne ghidează alături de eroi într-un univers plăcut al literaturii fantastice.

Cartea e împărită în câteva părți, nu le voi descrie individual deoarece aș știrbi din curiozitatea asupra cărți, însă lexicul, aura și personajele m-au purtat pe valul unei lecturi originale. Am aflat despre Gorgona, Melusine, Yara, Yemaya, La Llorona, despre arta navigației și pirați neînfricați, despre iubiri imposibile și lumi din adâncuri. Protagoniștii sunt marinari, corsari, mercenari, și tineri născuți pe mare, care prin credința lor și felul de a fi una cu marea i-au adus în situația de a se întâlni cu doamnele mărilor, sirenele, nenorocindu-i și luândui în adâncuri sau dându-le posibilitatea de a fi cei mai buni navigatori și a le cinsti puterea printre valuri ocrotindu-i de furtuni și dezlănțuiri ale naturii.

Fiecare întâlnire cu o sirenă sau alta s-a soldat cu o binecuvântare sau un blestem, fiecare poveste întreținută cu promisiuni încălcate au dus la suferințe amare, la solitudine și cânturi în numele pierderii. Și nu zic, la rându-mi am auzit de sirene, mai exact cum le numea mama „Rusalka”, ele în viziunea și relatarea mamei erau roșcate și frumoase foc, iar prin vocea și chemarea lor te nenoroceau; cum vă spuneam am auzit legende, fire din mitologie însă tot ce am găsit în acest volum a reîntregit concepția mea asupra mitului ce le înconjoară, iar modul în care autoarea relatează este în același timp instructiv și plăcut. O îmbinare a două lumi în una, dinspre una spre cealaltă, redând frumosul, prin oaza spectaculosului, prin idoli, zeități, și nume găsite în istorii antice păstrate de-a lungul secolelor într-o formă sau alta.

Lectura acestui volum m-a făcut atât curioasă cât și prinsă în mrejele unor vrăji de poveste, citind și citind plonjezi într-o lume străveche, de legendă și aventură, călătorii pe mare, furtuni, iubiri imposibile și făgăduiri încălcate. Suspansul m-a ținut pe firul narativ, cu încântare pot să spun că autoarea m-a ținut pe val despricând din tainele trecutului îndepărtat, acele relatări mirifice pe care le asculți la focurile sălbatice în inima naturii, despre acele învățăminte subtile care nu țin cont de treceri, de epoci, de contexte. Recomand cu cea mai mare căldură cartea. Cititorilor de pretutindeni. Aici ve-ți găsi gustul mării și al libertății prin poveste. Din partea mea un mare mulțumesc autoarei…

****

(Fragment din carte)

RUSSALKA; CRĂIASA DUNĂRII

Într-un sat de pescari săraci, ca mai toate din Delta Dunării, trăiau doi fraţi: Costea şi Vanea. Ar fi vrut să facă ceva, să se termine cu sărăcia. Într-o seară, staros-tele pescarilor, viitorul socru al lui Vanea, le-a spus, clătinându-şi barba albă:

– Ca să goneşti sărăcia, trebuie să-ţi împleteşti talianul din firul fermecat al Crăiesei Dunării!

– Şi cum se ajunge la ea?

– Întâi trebuie să omori balaurul care o păzeşte. In-trând în palat, să nu te laşi vrăjit de frumuseţea ei, să n-o lași să te îmbrățișeze, ci să-i smulgi firul de păr roşu. Din el poţi împleti la nesfârşit taliane trainice, pe care Dunărea nu le va rupe, şi care vor atrage peştii.

S-au sfătuit Costea şi Vanea toată noaptea.

– Ca frate mai mare, se cuvine să plec eu primul, spuse Costea. Dacă prinzi în năvod un peşte roşu ca sângele, atunci înseamnă că am pățit ceva. Să pornești să mă cauți! Altfel, stai acasă, vezi de pescuit și de gospodărie.

Costea a mers mult timp cu lotca printre ostroave, până când i-a răsărit în faţă capul de foc al balaurului. Și-a legat lotca bine, să n-o ia curentul și să-l aștepte la întoarcere, apoi s-a luptat cu lighioana spurcată o zi şi o noapte. La răsăritul soarelui, Costea a răpus balaurul, s-a spălat de sânge şi a intrat în palatul crăiesei Dunării.

Aceasta i-a ieşit în întâmpinare:

– Îți mulțumesc mult că ai ucis balaurul ce mă ținea prizonieră. Cum te cheamă? Eu sunt Rusalka. Aș vrea să te răsplătesc cum se cuvine.

Costea, văzând-o, a uitat pentru ce plecase din sat. Frumusețea ei deosebită îl robise. I-a primit îmbrățișarea. A sărutat-o şi a rămas împreună cu ea, în palatul de pe fundul Dunării.

A trecut o zi, au trecut două… Într-a şaptea, Vanea a prins doar un peşte alb şi altul roşu. A zis Vanea atunci:

– Fratele meu trăieşte, dar a dat de greu. Trebuie să plec să-l ajut!

Şi-a luat rămas bun de la Marusea, logodnica lui, apoi s-a pregătit de drum. La despărţire, fata i-a legat la gât năframa ei, să-i poarte noroc.

Drumul i-a fost la fel de greu ca şi lui Costea. Doar paznicul palatului fusese ucis. Într-a treia zi a dat peste lotca lui Costea. Pe urmă a ocolit leşul balaurului, a smuls din el cuțitul fratelui lui și a intrat în palat. Crăiasa i-a ieşit în întâmpinare, la fel ca lui Costea, vrând să-l îmbrățișeze. Văzând-o, Vanea şi-a spus:

– Ar fi frumoasă, dar are părul aproape alb de bălai ce-i. Marusea îl are ca mierea veche, şi ochii albaştri senini. Tot logodnica mea-i mai mândră decât Crăiasa Dunării!

S-a ferit de îmbrățișare, îngenunchind la picioarele ei în schimb. În timp ce-i rostea crăiesei cele mai alese vorbe de supunere, căuta, în mulțimea firelor de păr blond, lăsate libere pe spate, ce-i învăluiau trupul până la coapse, firul roșu, fermecat. A tras de el, smulgându-l. Odată cu el, puterea Rusalkăi se risipise. Crăiasa Dunării țipă și căzu leșinată.

Vanea o lăsă acolo și își căută fratele. Îl găsi în sala cea mare a castelului, jucând un joc ciudat cu alți flăcăi, prizonieri acolo.

– Am venit, cum ți-am promis, când mi-ai trimis peștele roșu. Rusalka e leșinată. Hai să fugim, până nu-și revine și nu caută să ne oprească!

Costea i se împotrivi:

– Eu nu plec de aici, frăţioare! O iubesc pe Crăiasa Dunării. Vreau să-i rămân alături, indiferent câte puteri i-ai lăsat. Întoarce-te în sat cu firul roșu, adu peștele în mreje și roagă-te și pentru mine duminica, în biserică.

Ce era să facă Vanea atunci? A trebuit să se întoarcă singur în sat, însă, la despărțire, şi-a dezlegat năframa şi a prins-o la gâtul lui Costea:

– Ori de câte ori vei vedea năframa fiicei starostelui, să-ţi aminteşti că eşti pescar din moşi-strămoşi. Să-i ocroteşti pe-ai tăi, dacă Rusalka are alte intenții!

L-a îmbrățișat, s-a suit în lotcă și dus a fost, oferind pescarilor firul fermecat. Marusea a împletit taliane puter-ice din el, şi astfel sărăcia a fost alungată din satul acela.

Când se apropie furtuna, o pasăre ţipă la mal, avertizându-i pe pescari să nu iasă cu bărcile. Lipovenii spun că e sufletul lui Costea. Au botezat-o “vestitorul”. Ceilalți dunăreni ştiu, la rândul lor, că pasărea aceasta a fost odată fiu de pescar, şi o numesc “pescăruş”.

A Pirate and a Mermaid... may love one another, but where will they live? Only in the sea... arrggh! Pirates!

Sursa foto: pinterest. com

8 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: