Natura, în toată splendoarea ei îmi dă viață, îmi oferă posibilități, îmi lărgește orizonturi. Cea mai mare frumusețe o poți găsi doar în nuanțele infinite ale naturii, a verdelui crud și a galbenului soare, a roșului boem și a albastrului sublim. Frumusețea ce e redată în cele mai virgine detalii ne desenează bucuria… de a inspira a libertate, prin toți porii, prin toată ființa. Iar un drum de câțiva km cu ochii la câmpurile întinse, în floare, în culoare, cu privirea spre cerul când noros, când luminos e o mană cerească pentru sufletul meu….. e o desfătare la început de vară!

Aș vrea să vă aud, ați fost atenți la păpădii, la unduiturilor lor semeni unei balerine în plin dans? Eu le-am observat, pe geam, și sub cerul albastru, pe pajiștea de lângă bloc, chiar și pe dealul de lângă Cluj, un petic de poveste îmbrăcat în tonurile unui galben dantelat și parfumat. Stau fix în cărarea deasă de iarbă înaltă, și visez cu ochii deschiși, la soare văratic și la parfumul dătător de arome divine… adun păpădii în plină semință și le redau încrederea de a zbura, de a se înnălța spre măritul soare.

Mă întreb adesea, cum ar fi să avem trecerea unei flori, cum ar fi să plonjem prin aer semeni unei epave și să ne așezăm pe pământul umed căutând o nouă găoace ce ne-ar da viață. Mă întreb cum se poate ca o floare să fie atât de liberă și de sălbatică. Atât de neprihănită însă puternică prin ani și arșițe focoase. Cum o floare poate privi spre soare fără să se ardă. Cum o minusculă verdeață în tumultul de verde poate însemna o amintire, o recreere, o poveste.

Oare macii i-ați văzut? Eu încă nu.. și mi-e păcat… pe vremea aceasta deja aveam poze între fustițile îndrăznețe ale lor, între petele de culoare roșie delicate. Printre toate câmpiile ce arată ca niște doamne cu rochii străvezii și cu trene de un roșu imperial care îți copleșesc gândurile și ți le pun pe pauză. Te face să oftezi a frumos, a priveliște copleșitoare, a aventură. Păcat că în acest an ne-a fost furta frumosul, verdele, înflorirea, mugurele în floare și verdele abia sesizabil. Parcă am văzut, dar poate nu suficient, acele flori cu petale de mătase sau șifon, dantelate viu care s-au trecut înainte să fie apreciate la justa lor valoare, le-au zburlit vânturile și le-au spălat ploile, iar ochii noștri nu au mai ajuns să le scrie versuri, nici să le absoarbă în dulceața nopții.

Cât de primitoare mi s-au părut plimbările recente, pe cărări nebătătorite, cu mirosul ierbii specifice, cu zumzetul zburdalnic și cu bucuria mea enormă purtată în suflet. Parcă euforia mea lăuntrică plana într-o coreografie a cuvintelor ce se cer turnate în cerneala amintirilor. Ghiocei, lăcrimioare, narcise, margarete, albăstrele, maci…și multe, multe altele adesea flori obișnuite pentru mine înseamnă divinul în forma naturii. O revoltă la adresa obișnuitului, trevialului, firescului. Toată răzvrătirea naturală a naturii este o declarație că totul e mult mai aproape de Dumnezeu decât ni-am fi putut închipui.

Margaretele au fost cele care mi-au oblojit ochii cam zi de zi, sub geam, lângă scară mi-au fost tonul gingășiei și a purității în nota de alb. Imacularea lor, simplitatea și cu soarele drept în mijloc m-au făcut să prețuiesc clipa de a le putea culege și ține în palma mea. Pe lângă păpădii aceste flori mi-au desenat copilăria, și acum îmi amintesc acea copilă cu două cosițe împletind coronițe subțiri dansând dansul ielelor, acum însă am ajuns să fac acste mici bucurii fetiței mele, doamne, ce mai trece vremea… prezența lor animă inima și aduc zâmbete de copii atât în suflet cât și pe văpaia micuței mele. Privesc în zare, iar printre trifoi fără patru foi adun flori….. și râd, a gânduri blânde și a amintiri…. ochii deschiși simt a binecuvântare.

Toate florile astea “neîmblânzite” „neprihănite”, „neatinse” de gânduri meschine fac ca natura să-și continuie cursul ei. Acest ton al culorilor în game diferite fac ca lumea care se desfășoară sub soare să fie de poveste, păcat că suntem prea orbi să o vedem, prea muți să o vociferăm și prea indiferenți pentru a o proteja. Atâtea încălcări facem, atâtea flori sunt ce-și cerșesc atenția, atâtea semințe purtate de vânt cu speranță la renaștere. Atâta iubire absolută din partea verdelui, freamătului codrului și a vuietului din munți… Trăiesc frumos, cu dor de înalturi, cu plăcere prin tălpile-mi ce joacă prin iarba deasă, toate sunt fragmente de povești libere, trăite pe simțurile mele, palpate de palmele mele, adulmecate de simțurile mele într-o zi în plină vară străbătând hai-hui momentul, câmpia și lumina din înalturi.

Publicat de Apostol Cristina

Vezi toate articolele lui Apostol Cristina