Sări la conţinut

Citindu-l pe Rabih Alameddine. Cartea „Femeia de hârtie”

Rabih Alameddine (arabă: ربيع علم الدين) (n. 1959) este un pictor și scriitor libano-american. Alameddine s-a născut în Amman, Iordania, din părinții libanei Druze (Alameddine însuși este ateu). A crescut în Kuweit și Liban, pe care l-a lăsat la 17 ani pentru a trăi mai întâi în Anglia și apoi în California. A obținut o diplomă în inginerie de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA) și un Master of Business în San Francisco.

Alameddine și-a început cariera de inginer, apoi s-a mutat la scriere și pictură. Autorul a patru romane și o colecție de nuvele, Alameddine a fost beneficiarul unei Burse Guggenheim în 2002. El locuiește în San Francisco și Beirut.  În 2014, Alameddine a fost finalistă la National Book Critics Circle Award și a câștigat medalia de aur din California Book Awards pentru „An Unnecessary Woman” în traducere „Femeia de hârtie”.  În 2017, Alameddine a câștigat Arab American Book Award și Lambda Literary Award pentru Gay Fiction pentru The Angel of History.

Ce poate fi mai plăcut decât să citești o carte despre o cititoare înfocată, parcă te-ai răgăsi, parcă ți-ai atribui un rol la viața și trecerea ei, parcă ai vrea să susții chiar și să completezi pe alocuri. Iar cartea „Femeia de hârtie” mi-a oferit această oportunitatea.

Imagini pentru femeia de hârtie

 Romanul este un monolog extins, cu citate din cărți și dirijări spre romane și cărți îndrăgite de mine, unele cunoscute altele mai puțin. Toate acestea formează un flux al conșterii protagonistei. Pe lângă elogiul adus literaturii, cartea cuprinde și povestea unei femei intelectuale și autodidacte, într-un Beirut dominat de prejudecăți – perpetuate, în mare parte, de mamele cu puternice concepții tradiționaliste. Într-o narațiune non-lineară, Aaliya Sobhi ne poartă între prezent și trecut, rememorând momente ale vieții sale, vorbind despre bătrânețe și neputință (Hypnos dispare pe măsură ce se apropie Thanatos), despre magia și frumusețea limbii arabe, despre fiorii care anticipează o nouă traducere și dragostea ei pentru poezia arabă clasică.

Ajunsă la șaptezeci și doi de ani, Aaliya, o femeie care nu se simte necesară nimănui, povestește despre sine și despre cei apropiați. Cum viața i-a mers pe alături fiind doar ancorată la carte, la sensul ei și la faptul că prin ea a trăit. Chiar dacă locuiește singură într-un apartament din Beirut, departe de noțiunea de familie și prietenie, casa ei adăpostește sute de tomuri, istorii și oameni emeriți, cum nimeni din capitala Libanului nu mai are. Viața ei nu e tocmai memorabilă, căsătorită de mult prea devreme, apoi divorțată, fără copii, având drept punct de prijin scriitori și opere care mai de care de faimoase, femeia a lucrat o viață ca librar și de aproape cinci decenii traduce în fiecare an în arabă una dintre cărțile care o captivează. Așa se scurge viața ei…..

” Lăzi, lăzi, cutii și lăzi. Manuscrisele traduse au cele două cărți, cea în franceză și cea în engleză, puse într-o parte a cutiei, pentru identificare. Tolstoi, Gogol și Hamsun; Calvino, Borges, Schulz, Nádas, Nooteboom; Kiš, Karasu și Kafka; cărți ale memoriei, ale neliniștirii, dar nu ale râsului și uitării. Ani de cărți, cărți de ani. O risipă de timp, o irosire a vieții.”

„Cineva trebuia să citească Tărâmul pustiit de Eliot în timp ce incendiile din Sabra luminau orizontul Beirutului. Nu, serios, dacă n-aș fi comandat eu unele dintre aceste cărți, ele n-ar fi ajuns niciodată pe meleaguri libaneze. Ce naiba, chiar credeți că mai are cineva în Liban un exemplar din Nightwood de Djuna Barnes, asta ca să dau exemplu o singură carte, fără să mă gândesc? Ghepardul lui Lampedusa? Nu cred că mai are cineva în țara asta o carte de Novalis. „

Munca sa nu este destinată altor ochi, caci Aaliya doar creează și depozitează: se afundă în mormane de hârtii toate depozitate în apartamentul său. Lucrurile se schimbă însă când un dezastru neașteptat amenință să distrugă tot ceea ce Aaliya a creat în lunga-i viață. 

„Mă duc înapoi în dormitor, înapoi la teancul de cărți de pe măsuța mea de toaletă fără oglindă, cărți necitite pe care intenționez să le citesc, un teanc mare. Nu e dificil să aleg ce carte să citesc. De obicei, mă opresc la ultima carte pe care am adus-o acasă. Cumpăr cărți în mod constant și le pun în teancul cu Cărți-De-Citit. Când termin ceea ce citesc în momentul respectiv, încep ultima carte pe care am cumpărat-o, cea care mi-a atras atenția ultima oară. Desigur, teancul crește întruna, până când decid că n-o să mai cumpăr nici măcar o care până când nu termin teancul. Uneori, funcționează.

Cartea de deasupra din teanc este Microcosmosuri de Claudio Magris. (…) O, splendidul Microcosmosuri, plăcerea de a descoperi o capodoperă. Frumusețea primelor propoziții, acel ce-este-asta, cum-se-poate-asta, prima îndrăgostire, surâsul sufletului. Inima începe să-mi crească. Mă văd stând toată ziulica în fotoliul meu, adâncită în alte vieți, intrigi și fraze, îmbătată de cuvinte și himere, paralizată de satisfacție și mulțumire, citind până la lăsarea amurgului, până când nu mai sunt în stare să deslușesc cuvintele, până când mintea începe să-mi zboare, până când mușchii dureroși nu mai sunt capabili să țină cartea ridicată. Bucuria este anticiparea bucuriei. Lectura unei cărți bune pentru prima dată este la fel de minunată ca prima înghițitură de suc de portocale care întrerupe postul în Ramadan.

Mă rog, eu n-am mai postit de pe vremea când eram obligată să fac asta, copil fiind. Doar îmi amintesc cum era.

Mă așez mai bine în fotoliul pentru citit, îmi ridic picioarele. O să fie o călătorie lungă, voluptuoasă.”

Femeia de hârtie este un imn de dragoste închinat cărţilor, a cuvântului scris, a tuturor celor împătimiți de lectură și arta cuvântului. Însă aici nu este doar vorba despre literatură, ci şi despre tenacitatea spiritului feminin şi despre oraşul în care Aaliya şi-a petrecut toată viaţa, Beirut. Despre război și atacuri, despre abuzuri și neajunsuri, despre ani petrecuți în amintire și umbra unor emoții încă nedefinite.

„Ştiu. Iubiţi arta pentru că aveţi un suflet sensibil. Oare un suflet sensibil nu este doar un mijloc de a transforma o deficienţă în dispreţ mândru?”

,,Femeia de hârtie conține nenumărate povești. Ce le recomand cu drag. E totul despre o femeie umbră a vremii, o ea cu experimentul unui păr albastru și cea despre măcinarea interioară ce vine cu vârsta, cea despre singurătate și suferință, despre uzare și dorința de a proteja rodul muncii. O carte testament…

„Când sunt în muzeu, prezentul meu se oprește, trecutul apropiat e uitat; când mă aflu în fața acestor tronuri, viața mi-e în întregime lăsată deoparte. Mă simt o fărâmă dintr-o istorie mai mare, din roata măreață a timpului – o iluzie nebunească din parte-mi, sunt sigură. Și totuși mă alină. Mă întreb uneori ce-ar fi dacă aș fi trăit în lumea aceea, în loc de asta. Aș sta pe unul dintre aceste tronuri? Nu, nu sunt Astarte, nu sunt zeiță. Poate o piatră sacră.”

The Everygirl's 2018 #bucketlist #theeverygirl

Sursa foto: pinterest.com

3 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: