Sări la conţinut

Citindu-l pe Dumitru Radu Popescu. Cartea „Câinele de fosfor”

  Dumitru Radu Popescu (n. 19 august 1935, Păușa, județul Bihor (interbelic)) este un scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film și academician român. Dumitru Radu Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968, deputat în Marea Adunare Națională din 1975. Romanele sale au fost comparate cu cele din cadrul curentului numit realism magic latino-american, prezentând similitudini, până la un punct, cu romanele lui Italo Calvino. Este unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Pasărea ShakespeareAcești îngeri triști și Piticul din grădina de vară.

În 2006 este membru titular al Academiei Române (corespondent, 1997). Din 2006, director general al Editurii Academiei Române şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific editorial. Pe lângă marile opere a autorului, eu m-am delectat cu versurile acestuia, mai exact cu cartea „Câinele de fosfor” (1981).

Dumitru Radu Popescu - Cainele de fosfor - Cumpără

Pe lângă prozele sale impresionante ale marelui autor eu am ales versurile dumnealui, cuvinte pe care le-am înțeles și le-am vociferat în întunecimea serii.

Dmn. Popescu acceptă formal o tema curentă, admisă, o invocare în mod explicit și discursiv, anume parcă spre a-i sublinia caracterul de convenție, dezvoltând-o apoi foarte liber, de regulă fantezist și liric. Imaginația sa abilă, jocul său unic al imaginației, deconvenționalizează prin reliefarea convenționalismului, autenticitate obținută prin manevre narative ce își exhibă artificialitatea, toate astea duc la o îndemânare scriitorească de excepție.

Autorul manevrează cu o logică a dezordinii premeditate, echivocă, distorsionată, cu multe capcane și sensuri pe cât de numeroase pe atât de nesigure: arta sa își face din „originalitate” un instrument, un mijloc de supraviețuire, o sursa de energie purificatoare. Dacă vrei să-l înţelegi, nu doar să-l citeşti pe Dumitru Radu Popescu, percepi devreme că nu este un autor repede accesibil. Îl face dificil împrejurarea că nu este interesat să asigure coerenţa obişnuită, descriptivă, a tramei. De fapt, el reorganizează continuu datele în funcţie de cerinţe mai adânci ale construcţiei literare. Noutatea perspectivei din care vrea să surprindă existenţa îl interesează mai mult decât viziunea organică. Dumitru Radu Popescu pune în lucru variate tehnici ale literaturii, fiind convins că realismul este, cum spune la un moment dat, analog unei „rachete cu multe trepte”, ce s-a încărcat fără reţinere cu diversele tehnici ale literaturii. Soluţia ieşirii din confuzia gravă a valorilor este formarea tradiţiei printr-o dezinhibată dezbatere publică. Într-o epocă de expansiune a conştiinţei critice, aceasta înseamnă, între altele, considerarea operelor reprezentative. Dumitru Radu Popescu este un contemporan a cărui operă poate fi obiectul mănos al unei explorări, deoarece constituie o valoare sigură a abordării literare a lumii în care ne mişcăm. (cotidianul.ro)

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Critici literare:

  • „În situaţia clasică, – disociază şi Marian Popa – omul e o entitate care transformă moartea dată sau asumată în figură a personalităţii: dar omul modern nu mai moare, el decedează, ca piesă oarecare dintr-⁠un mecanism. Moartea devine deces prin multiplicarea stereotipă a destinelor, simboluri ale unor explozii demografice şi totalizărilor de clasă: soldaţii unui război, contemporanii unei revoluţii sau ai consecinţelor ei, pasagerii unui avion, victimele unei catastrofe naturale. Transformă moartea în deces monstruoasele experimente din timpul ultimului război şi dictaturile care clamează demagogic demnitatea vieţii, căreia îi diminuează concomitent valoarea, dar şi agresiunea informaţională, care a făcut din unicitatea morţii individuale element comparabil, serializabil, procentualizabil. Când este el însuşi prin circumstanţe spectaculos, decesul capătă statut de fapt divers, de istorie mediatizată ca bun epic de larg consum. Este moartea din literatura absurdului, din noul umor negru, din romanul poliţist, de spionaj, de aventuri, radicalizată prin science-⁠fiction. Această viziune a morţii în aceeaşi măsură violentă şi mediocră defineşte şi proza lui D.R. Popescu.”

6 comentarii »

  1. Nu vreau să mă dezic de un comentariu lansat chiar puțin mai devreme, Dianei, în care afirmam că între timp am mai învățat să separ valoarea operelor, de calitatea umană a autorilor lor… Mărturisesc că deși o afirm, îmi vine totuși foarte greu! Și acum, aici, când e vorba de D. R. Popescu, supranumit Dumnezeu fiindcă tăia și spânzura la un moment dat în lumea literaților, nu pot să mă abțin fără de a aduce și niște tușe de caracterizare…
    „Florența Albu-Era pus să ne păstorească, să ne mâne cu biciul, un bici mai subţire, cultivat anume pentru asta“. Mircea Sîntimbreanu – „Rece şi tăios ca un gheţar de lame, cu o suverană greaţă faţă de pălmaşii domeniului […] Nu lipsit de inteligenţă. În opinia unora, mai curând profita de monopolul inteligenţei. Când ai dreptul să fii singurul inteligent, îndrăzneţ, original, să spargi limbajul de lemn, sigur că eşti «Dumnezeu» (altfel, cognomen exagerat)“. Viorica Năstăsescu – „Mi-a lăsat impresia că este exact ceea ce era de fapt: un tip plin de false pretenţii, pozând într-un intelectual important, dar greu de descifrat pentru noi oamenii de rând, de fapt găunos ca orice activist de partid“. Ioan T. Morar: „A fost pentru Ceauşescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler (n.r. – comparaţia nu-i aparţine). Nu e o comparaţie de dragul comparaţiei. Nebunia cultului personalităţii lui Ceauşescu a fost declanşată de acest monstru cu porniri de atotputernicie“.
    Iar la sfârșit, să adaug cu toată nedumerirea care mă însoțește când trebuie să recunosc asta: D.R. Popescu a fost și rămâne un autor valoros, a cărui operă nu poate fi trecută cu vederea.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Cristina, îmi cer iertare! Poate nu se cuvenea să lansez acel comentariu, dar nici nu m-am putut stăpâni. Eu am trăit și în vremurile acelea și știu ce s-a întâmplat. Ce, nu cum, sau mai ales de ce…M-a durut și mă doare încă, tocmai pentru că nu înțeleg cum era posibil ca un om de inteligența lui să se pună într-o astfel de slujbă…Sunt mulți alții care au făcut compromisul rușinos cu sistemul, insă D.R.P. a mers mai departe de atât și chiar l-a păstorit. El a contribuit din plin la formarea cultului pentru Ceaușescu, transformându-l dintr-un om simplu și onest (cum a și rămas dealtfel până la sfârșit, convins că este un conducător iubit de popor și tot ceea ce se petrece sub buna lui ocârmuire, le aduce oamenilor bucurii și satisfacții), într-un dictator de mucava, toate întâmplându-se de fapt într-o lume paralelă, de care se pare că nu avea niciun habar. Cam asta este concluzia la care am ajuns acum, după ce am fost tăvălit ca peștele prin pesmet în tot felul de strategii ale diverșilor politicieni care au urmat mai apoi. Am fost la revoluție convins că îndepărtându-l pe Ceaușescu, retezăm capul hidrei și lumea în care vom trăi, va deveni mai bună… Am constatat că hidra avea de fapt mai multe capete, iar lumea nu avea să se schimbe nicicum în bine în felul acesta. Și cum să trag nădejde că se va schimba măcar vreodată, câtă vreme nu pot înțelege cum a fost și este posibil ca mințile inteligente să fie totodată nedemne și imorale?

    Apreciază

      • Lumea dinainte era ca o dantură nesănătoasă, ascunsă sub o proteză. Se simțeau durerile, dar nu exista un tv sau o gazetă (lampă), care să arate de unde provin ele. Acuzai când toți dinții din gură, când stomatologul care ți-a făcut lucrarea. Revoluția a înlăturat acea proteză falsă și ne-a adus lampa proiectoare. Am putut vedea cu lejeritate acum toate acele carii și zonele găunoase de primprejur. Numai că s-au întâmplat niște lucruri din nou aiurea. Ne uitam (pentru că aveam din plin posibilitatea) și vedem numai stricăciune peste tot, făcându-ni-se greață și intrând în inaniție… Ne apucăm mai apoi din nou de lucrări însă și ceilalți medici sunt tot nepricepuți, le tremură mâna ori intervin pe dinții sănătoși, ceilalți care ne produceau dureri rămânând în continuare acolo, netulburați. Și atunci câte unii dintre noi ajung să rgrete și să spună că „înainte era mai bine, pentru că nu se vedea așa de urât”. Ori asta e un neadevăr tot dureros. Nu e bine acum și categoric nu a fost bine nici înainte. Binele este mereu în față, în zona speranței.

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: