Lună: ianuarie 2020

Lisa Taddeo a fost colaborator la revista New York, la Esquire, Elle, Glamour și la multe alte publicații. Scrierile sale de nonficțiune au fost incluse în antologiile Best American Sports Writing și Best American Political Writing, iar povestirile ei au câștigat două Premii Pushcart. Trăiește cu soțul și fiica în New England. În prezent, Taddeo lucrează la adaptarea cărții într-o serie limitată pentru Showtime, precum și un proiect pentru Netflix, Beautiful Babies.

Nota autoarei…

Aceasta este o operă de nonficțiune. Vreme de opt ani, mi‑am petrecut mii de ore cu protagonistele din această carte – comunicând în persoană, la telefon, prin sms‑uri și e‑mailuri. În două dintre cazuri, m‑am mutat în orașele unde locuiau acestea, ca să înțeleg mai bine viața lor de zi cu zi. Am asistat la multe dintre episoadele pe care le‑am inclus în carte. Pentru întâmplările care au avut loc în trecut sau la care n‑am fost prezentă, m‑am bazat pe amintirile femeilor, pe jurnalelor acestora și pe informațiile pe care ele mi le‑au oferit. I‑am intervievat pe prietenii și pe membrii familiilor fiecăreia și le‑am urmărit profilurile pe rețelele de socializare. Dar, în cele mai multe cazuri, am păstrat punctul de vedere al celor trei femei…. Sunt convinsă că aceste povestiri transmit adevăruri deosebit de importante despre femei și despre dorință. Cu toate acestea, până la urmă, aceste trei femei sunt cele care și‑au modelat propriile povestiri. Ca întotdeauna, orice poveste poate fi văzută din mai multe perspective, aceasta însă este cea care le aparține.

Cartea ne incită la o poveste adevărată despre viața sexuală a trei femei americane, avânt la bază aproape un deceniu de documentare jurnalistică. Istorisiri ce lasă un gust amar, răni duse în timp și frici care nu au fost lecuite de nici o consolare a vremii.

„Rănile nu dispar, dar se schimbă. Și se transformă în culoarea acceptabilă a unei vânătăi.”

Cartea le are ca eroine pe Lina, casnică şi mamă, prizonieră într-o căsnicie care şi-a pierdut pasiunea, poate și mai mult de atât; pe Maggie, o elevă de liceu de 17 ani care are o relaţie cu profesorul ei de engleză, o tânără acuzată de orice numai nu acceptată ca ființă și Sloane proprietara frumoasă, rafinată şi plină de succes a unui restaurant, căsătorită cu un bărbat căruia îi place să o urmărească făcând sex cu alţi bărbaţi şi cu femei, un instrument a unei minți distorsionate. S-ar părea că între acestea nu există semnul egalității, iar situațiile lor sunt, prin definiție, diferite, extrem de diferite, însă în crusta anilor se ascund violențe, abuzuri, tentative de agresiune, neînțelegri la ordin familiar și multe alte necesități ale lor care pur și simplu au fost călcate în picioare. Cu toate că toată lumea le face să se simtă cele mai murdare și nesocotite femei, Lisa Taddeo distruge această aparență, ea scoate în fața noastră o poveste din spatele cortinei și a zâmbetelor fugare. Aici ve-ți parcurge niște dezvăluiri ale unor destine cu greu închegate cu mediul format aleatoriu, iar aceste trei femei ajung să fie prinse în mrejele dorinței, deși aș merge până la extrema afirmației că viața acestora reprezintă trei posibile scenarii pentru evoluția oricărei femei. Autoarea a atins note psihologice sensibile, chiar mult prea scârțâitoare, pe care unii pur și simplu nu le acceptă, cum s-a făcut în cazul profesorului, dar aceasta ve-ți descoperi în carte, deoarece aici nu o să redau fiecare poveste în parte. Doar voi adăuga că scopul cărții e de a ieși din zona de confort, de a privi adevărul în față, de a încerca să ne facem o părere și de partea stângă a lucrurilor, să nu ne incubăm în austeritatea societății. 

Întreaga narațiune se construiește pe necesitatea acută de a fi iubită și de a adora, nevoi firești ale fiecăruia dintre noi, însă aceste femei simt o lipsă care doare până la sânge, necesitate de care sunt private majoritatea reprezentantelor sexului frumos. Aici chiar nu putem nega. Cu empatie şi cu o îmbinare reuşită între jurnalism şi tehnici narative, Lisa Taddeo a reuşit să vorbească într-un mod inedit despre erotism, defecte şi dorinţă.

Nu e o carte ușoară, e una care se cere gândită, însă o recomand pentru a vă deschide ochii că poate în spatele unui zâmbte frumos e o durere acută, poate în urma unei priviri provocatoare e o urmă a unei brutalizări, sau în spatele unui machiaj și a unei ținute bine aranjate e cineva care strigă după ajutor. Îmi doresc să cred că, odată luată în mână, o să palpați valoare psiho-emoțională a ei, o să percepeți valoarea inestimabilă a relaționării și implicării familiale în tot ce înseamnă „eu”, deoarece totul pornește din familie.

Critici literare:

• „Cea mai fierbinte carte a verii… Taddeo a petrecut opt ani documentându-se despre această carte revoluţionară, cutreierând ţara în timp ce a sondat un subiect cutremurător de intim: viaţa sexuală şi dorinţele a trei femei obişnuite. Tragedia şi disperarea se ivesc în spatele fiecărei pagini, iar scrierea dinamică a lui Taddeo le aduce la viaţă!“ Entertainment Weekly
• „O privire revoluționară asupra dorinței feminine, această realizare jurnalistică ne dezvăluie trei femei carnale, curajoase și cu defecte minunate.” People
• „Trei femei este portretul onest al dorinței feminine pe care îl cere anul 2019.” Marie Claire
• „Extraordinară… O capodoperă de nonficțiune. De multă vreme nu am mai fost atât de profund marcată de o carte…” Elizabeth Gilbert

Sursa foto:  pinterest.com

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani, d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor  la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Ultimele poezii ale lui Eminescu au fost găsite într-un carneţel, și au fost scrise în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”.  Iar una dintre ele, dragă mie o las mai jos….

„Stelele-n cer”

„Stelele-n cer 
Deasupra mărilor
 Ard depărtărilor
 Până ce pier.   
După un semn 
Clătind catargele 
Tremură largile 
Vase de lemn;  
 Nişte cetăţi 
Veghind întinsele 
Şi necuprinsele 
Singurătăţi.   
Orice noroc

 Şi-întinde-aripile 
Gonit de clipele 
Stării pe loc. 
Până ce mor, 
Pleacă-te îngere 
La trista-mi plângere 
Plină de-amor.   
Nu e păcat? 
Ca să se lepede 
Clipa cea repede 
Ce ni s-a dat?”

Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halatul medical….

Sursa foto: pinterest.com

Marc Levy (n. 16 octombrie 1961, Boulogne-Billancourt, Franța) este un scriitor și producător de film francez. Anul 1998, îi oferă lui Marc Levy noi oportunități. El scrie „Și dacă e adevărat?”, pornind de la o povestire pe care a inventat-o pentru fiul său. Împins de sora lui care este scenaristă, el a trimis manuscrisul la Editions Robert Laffont la începutul lui 1999. Opt zile mai târziu, editura l-a anunțat că manuscrisul va fi publicat. Treptat avansează în ale scrisului iar romanele sale atrag un număr extrem de mare de cititori de-a lungul vremii. În prezent, Marc Levy trăiește la New York.

Am mai avut câteva tentative de a citi din cărțile autorului, însă întotdeauna am avut careva impedimente, desigur, alte cărți în ordine prioritară, nici o viață nu mi-ar ajunge să citesc la câte am, însă într-un final am început prin a-i descopri munca cu cartea „O fată ca ea”, probabil am început-o cu stângul, sau firul narativ s-a întins până la cer și înapoi însă am lungit enorm de mult finisarea acestei lecturi, o abandonam și începeam din nou.

„O fată ca ea” e o ficțiune romantică, nu e un roman siropos, ci aș zice o lectură aproape de realitatea existențială. Povestea aleasă de această dată de Marc Levy este una care e nevoită să treacă de bariere culturale de pe continente diferite, de invaliditate și mai ales de fricile personale ale personajelor, care nu sunt puține.

”Există un paradox ciudat la începutul undei povești de dragoste. Ne revedem cu teamă, ezităm să îi spunem celuilalt că e mereu în gândurile noastre. Am vrea să dăm tot, dar ne menajăm, drămuim fericirea, ca pentru a o păstra. Dragostea ce se înfiripă este pe cât de „nebună, pe atât de fragilă.”

Acțiunea are loc la New York pe Fifth Avenue, într-un imobil fițos, unul dintre puținele clădiri din New York care mai deține un lift care acționează la întoarcerea unei manete însoțit de un liftier specializat. Locatarii sunt foarte atasați de liftierul Deepak, însărcinat cu administrarea ascensorului mecanic, o veritabilă antichitate, dar și de modestia și profesionalismul de care dă dovadă în timp. Însă liniștea le sete tulburată în momentul în care liftierul de noapte se accidentează, iar Sanji, nepotul lui Deepak îi ia locul temporar. În incinta imobilului este un locatar special, Chloe, fata de la etajul opt care îl cunoaște pe Deepak mai bine decât oricine din clădire și care îl respectă cu adevărat pentru ceea ce este. Iar nepotul acestuia tânăra nu-i este indiferentă, chiar dacă aceasta printr-o nenorocire ajunge în scaunul cu rotile. 

Lucrurile se complică atunci când administratorul, domnul Groomlat decide să scoată la iveală kitul pentru automatizarea liftului, pe care îl cumpărase în secret în urmă cu mulți ani și încearcă să îi convingă pe locatari că astfel nu ar mai cheltui atâția bani pe salariile liftierilor și ar fi mai independenți. O dată pornită roata evenimentelor locatarii se confruntă cu de toate – intrigă, răutați, ironie, o poveste duioasă de dragoste, răsturnări de situație, nenumărate lupte duse de fiecare personaj în parte, se scoate din toată tărășenia și un furt, care înrăutățește situația. Însă Deepak este liantul care unește toate poveștile, demonstrând că este un caracter demn, un om corect, care nu se lasă constrâns de cei bogați și puternici, un om pe care te poți baza mereu, indiferent de situație. Alt personaj care mi-a devenit drag aici e nepotul lui, Sanji, un tânăr inteligent și pus pe picioare pe cont propriu, un om cu sufletul mare care într-un final ajunge să-și cunoască iubirea în ochii tinerei Chloe. În carte nu lipsesc ideile întortocheate și năstrușnice ale domnului Rivera sau momentele amuzante, nu mai pui situațiile la zi a locatarilor, replicile lor acide sau intrigile. Cartea mi s-a părut ușor „trasă de păr” însă nu pot zice că nu a avut fler, m-a atins sensibil jurnalul în care scria Chloe, dorința de corectitudine a liftierului cât și mintea sa ascuțită, perspicacitatea soției acestuia, dar și locatarii care au ajuns să țină cu adevărat la el într-o turnură la care ei singuri nu s-au așteptat.

O carte caldă și romantică, o poveste sensibilă fără retușuri exagerate. Am citit-o cu răbdare și cu înduioșare la anumite pasaje. O recomand cu drag!

Critici literare:

• „Citiți această excelentă comedie romantică a lui Marc Levy, un adevărat virtuoz al imaginației. Intrați pe Fifth Avenue, la nr. 12, și vă veți delecta la fiecare etaj.” – Le Parisien
• „O comedie formidabilă, în care se poate întâmpla orice.” – Le Figaro
• „Marii scriitori reușesc să creeze povești excelente pornind de la viața de zi cu zi, experiențele și sentimentele cotidianului fiind dificil de exprimat. Marc Levy este cu adevărat un mare scriitor.” – Beijing Youth Daily

Sursa foto: pinterest.com

Autorul Petru Racolța a publicat deja câteva cărți în palmaresul său, fiind un nume în literatura noastră. A început să scrie încă din 2011, când și-a deschis primul blog. Prima carte a fost pentru copii: „Revolta din ogradă”, publicată în 2014. Au urmat „Povestirile unui maramureșean” vol. I și II la Editura Eurotip, Baia Mare, 2016; apoi „Planeta Paradis”, publicată în 2016, primul său roman de ficțiune. În paralel, a publicat constant pe blogul dumnealui cât și în ziarul Graiul Maramureșului, epigrame, cugetări, poezii…

Deviza sa este: „Ce nu te omoară, te întărește”. După spusele autorului, anul acesta speră să publice romanul (încă în lucru) „Fetița care visa pentru alții”, tot din seria ficțiune. Petru Racolța face parte din cercul literar „Mihai Eminescu” din Seini, orașul în care s-a născut și trăiește la momentul actual. 

Pentru început călătoria mea literară a pornit cu cartea „Versuri pentru suflet și cuget”, o împletitură de poezii consistente ce încheagă viața și amărăciunea așa cum e; aici ve-ți găsi versuri ce ajung atât la coardele sensibile cât și atrag atenția la anumite aspecte dezinvolte de o naturalețe aparte, dar și la morale ce-și ating scopul, piese încântătoare pentru a atrage interesul cititorului.

Am descoperit un volum format din mai multe secțiuni, de la poemele subiectiv-lirice la cele cu tentă epică, de la versuri clasice la cele îmbinate cu tentă modernistă care au o atingere specială asupra pierderilor, suferințelor, trecerii, și a întrebărilor ce ne macină existența.

Aspectul volumului este așezat cu o grijă scriitorească de o miticulozitate aparte față de versul în fixație clasică, iar finalul cărții e pur și simplu încântător prin epigramele ce au condimentat lucrarea de față. Autorul și-a permis să facă tangențe politice cât și morale, a jonglat cu cuvintele și rimele într-o muzicalitate ce m-a făcut convinsă că de fapt poezia n-a murit, că versurile mai înseamnă multe, că nu totul se rezumă la povești și romane consistente, însăși versul e o poveste încrustată cu penița.

Finalul pentru o carte cu poezii e empiric, iar autorul Petru Racolța a manevrat cu încheierea extrem de talentat, oferind întregului conținut al poeziei un sens, niște direcții spre o cunoaștere anume. Într-o „Prosperitate virtuală”: „Am case, dar n-am teren/Pe care să le aștern,/Și atuncea m-am decis/Să le zic case de vis.” În fine, apare și emblematica pledoarie pentru rimă, pentru sensul de a da sens: ” Ca să ajungi scriitor,/ Ai nevoie de mult dor,/Și e o necesitate/Traiul în singurătate.”

Petru Racolța are talentul de a spune mult în puține cuvinte, de a înnoda gândurile și de a le descâlci în maniera catrenelor cu însemnătate, de a face haiku-uri îndrăznețe și de a o potrivi cu propriul său stil poetic. Cartea mi-a plăcut enorm și îi sunt recunoscătoare autorului pentru posibilitatea de a o avea, de a mă delecta din ea și de a împărți și cu alții din „cugetul” scriitorului! Un mare mulțumesc, Petru Racolța!!!

Critici literare: 

• „Avem în față un poet veritabil, cu multe de spus într-un mod artistic și cultivând diverse formule de comunicare versificată. Personal, n-am mai întâlnit un asemenea fenomen în lirica noastră. Cititorul va găsi multe prilejuri de satisfacție, pe lângă cea artistică și latura social-politică. Desigur, Racolța e un moralist. Dar tonul său nu este dur și acru, ci are, în toate ipostazele lirice un umor nonșalant, bonom, ardelenesc, dacă vreți.” Lucian Bureriu