Sări la conţinut

Citind-o pe Svetlana Aleksievici. Cartea „Dezastrul de la Cernobîl „

 Svetlana Aleksandrovna Aleksievici s-a născut la Stanislav, în data de 31 mai 1948. Este scriitoare și jurnalistă din Bielorusia, disidentă susținută de PEN Club și de Fundația Soros. A primit numeroase premii pentru („Чернобыльская молитва”) Dezastrul de la Cernobîl, carte apărută în 1997, interzisă și azi în Bielorusia, dar și pentru alte lucrări ale sale. A publicat și alte cărți care s-au bucurat de apreciere, fiind traduse în mai multe limbi străine. Dintre acestea menționăm: „У войны не женское лицо” (Războiul nu are chip de femeie), 1985; „Цинковые мальчики”(Copii de zinc), 1989; „Зачарованные смертью” (Fermecați de moarte), 1994; „Время секонд хэнд” (Vremuri second-hand) 2013;

După citirea cărții „Războiul nu are chip de femeie” tot de aceeași autoare am adunat câteva opere din palmaresul ei chiar dacă lecturarea lor lasă un gust amar dar și îmi amintește de timpurile când tema „Cernobîl” era sub taina muțeniei, unii din neștiință iar alții de frică. Multă vreme nu s-a știut adevărul adevărat al explozie care a mutilat o groază de țări, efectele fiind simțite pe o rază de expunere destul de mare. Și acum, chiar dacă au trecut atâția ani de la apocalipsă, exista încă întrebări fără răspuns, de ce, cu ce interes, de ce sistemul nu a fost pentru oameni dar a lucrat în nimicirea ei pe un eșantion destul de mare, enigme încă neelucidate și informații ascunse care parcă răsuflă a chimicale. Acea noapte de 26 aprilie 1986 s-a dovedit a fi mai presus de imaginația locuitorilor dar și a voluntarilor care au asaltat zona contaminată în scop de „a ajuta”, pe cine?… pe cei care să ascundă totul sub preș?… Conducerea a camuflat adevărul într-o manieră șireată, au amânat evacuările și au aburit părerea unor minți ascuțite, într-un cuvânt au închis gurile cu mituire sau amenințări. Iar viața și-a urmat cursul. Te temi de ceea ce vezi, iar omul de pământ iubitor nu-i pasă de alertele ce nu le poate palpa. Radiațiile în schimb, acționau mișelește, transformându-se în inamicul invizibil, cel mai de temut. Din cauza acestora, a norului radioactiv care se intindea deasupra Europei, au existat sute de mii de victime, cu efecte resimțite imediat sau pe termen lung ani la rând.

„Am îngropat pădurea. Am tăiat copacii în bucăți de câte un metru și jumătate, i-am împachetat în celofan și i-am aruncat în groapă. Noapte nu am putut să dorm. Închid ochii: se mișcă ceva negru, se învârte. Parcă e viu. Straturile de pământ, vii, cu gândaci, păianjeni, râme. Parcă e viu. Nu recunoșteam nimic, nu știam cum le zice. Pur și simplu gândaci, păianjeni. Furnici. Iar ele sunt mici și mari, galbene și negre. Așa, de toate culorile. Un poet spunea odată că animalele sunt un popor deosebit. Le omoram cu sutele, cu zecile, miile fără să știu cum le cheamă. Le dărâmam casele. Secretele. Le îngropam. Le îngropam.”

<i>Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor</i> - Svetlana Aleksievici

Pe 26 aprilie 1986, lumea avea să intre în epoca Cernohil. Explozia reactorului numărul patru va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugatki, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici lumini dansează deasupra câmpului, păsările zboară haotic, vulpile devin stranii, apele roșietice, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, fără orificii (gură, nas, organe genitale), unii cu un rinichi iar alții retardați mintal, o parte din populație a fost evacuată, încăpățânații au rămas, regiunea a fost interzisă și păzită de patrule miilitare, dar stranietățile au continuat ani la rând să-și facă apariția. Și acum parcă o mai aud pe mama relatându-mi de faptul că la Cernobîl cesc fructe și legume gigantice și oamenii suferă renal și de teroidă, boli cele mai întâlnite pe lângă faptul că natalitatea lipsea, iar norocoșii se credeau mai degrabă blestemați să nască un copil „mutant”. Bunica în general era contrariată, ” ce nu știți nu vorbiți”, ne închidea gurile în cel mai brutal mod, au fost timpuri.

Nu voi detalia toate povestile prezentate, toate consecințele nocive, copleșitoare și vă asigur că carea are un impact copleșitor asupra celui ce o citește. În schimb, voi pune un citat care m-a răvășit…

„L-au îmbrăcat în uniforma de ceremonie, i-au pus cascheta pe piept. Încălțăminte nu i-au pus, pentru că picioarele i se umflasera. Niște bombe în loc de picioare. Uniforma de ceremonie a fost și ea tăiată, nu au putut să-l îmbrace cu ea, trupul lui nu mai era întreg. Totul era o rană sângerândă. La spital, ultimele două zile. Îi ridicam mâna, iar osul se mișca, se legăna osul, țesuturile de pe trup se dezlipiseră de el. Bucățele de plămâni, bucățele de ficat îi ieșeau pe gură. Se îneca cu propriile măruntaie. Îmi înfășuram mâna cu un bandaj și i-o băgam în gură și numai eu știu ce scoteam de acolo. Asta nu se poate povesti! Asta nu se poate descrie! Și să mai și suporți. A fost pus în sicriu desculț.”

Cum să nu te doară durerea lor? Cum să rămâi imun la suferința ce și-o strigă ? Cum să nu simți agonia cu care își trăiesc zilele persoanele din Ucraina, Belorusia și părțile învecinate? Cum? Doamne… Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată din categoria mărturii….

„Lumea s-a împărțit în două: suntem noi, cei din Cernobîl, și sunteți voi, ceilalți oameni. Ați observat? Aici la noi nu se accentuează: sunt bielorus, sunt ucrainean, sunt rus. Toți se numesc oameni din Cernobîl. Suntem din Cernobîl! Sunt om de la Cernobîl! De parcă e un popor anume, o națiune nouă.”

„Tot timpul tragedia asta nucleară este comparată cu războiul. Dar războiul poți să-l înnțelegi. Despre război mi-a povestit tata, am citit în cărți! Dar aici? Din satul nostru au rămas trei cimitire: într-unul, cel vechi, sunt oamenii, în al doilea sunt câinii și pisicile împușcate, pe care noi le-am părăsit, iar în al treilea sunt casele noastre.

Până și casele ni le-am îngropat.”

Critici literare:

  • „O istorie orală mișcătoare a catastrofei din 1986 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, în care curajul fatalist și stoic este dublat de un umor incredibil de negru. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici a înregistrat o serie de mărturii pe care le-a prezentat sub forma unor discuții, care zugrăvesc imaginea vie a atmosferei generale de nemulțumire de la sfârșitul perioadei comuniste, în care liderilor de partid agresivi, propagandei paranoice și mobilizarilor haotice li se opun sarcasmul deprimant, gândurile amare și abuzul de votca. Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.” Publishers Weekly

  • Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.” Ion M. Ioniță

Imagini pentru dezastrul de la cernobîl carte

Sursa foto: pinterest.com

1 comentariu »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: