Sări la conţinut

Citind-o pe Svetlana Alexievici. Cartea „Războiul nu are chip de femeie”

Svetlana Alexievici s-a născut în 1948 în orașul Stanislav, mama fiind din Ucraina, iar tatăl din Belarus. După terminarea școlii, a lucrat ca reporter pentru diverse ziare locale. În 1972 a absolvit Universitatea de Stat, Belarus, devenind corespondent pentru revista literară Neman în Minsk. Interesant în cazul scrierilor sale este sursa de inspirație. Practic, opera scriitoarei se bazează pe experiențe reale din partea a diverse persoane intervievate de-a lungul carierei sale și care au trăit traumele unor nefericite evenimente din istorie, cum ar fi dezastrul de la Cernobîl, războiul din Afganistan sau cel de-Al Doilea Război Mondial. Impactul este cu atât mai mare cu cât suferința transmisă este reală și chiar contemporană cititorului. Din cauza operei îndrăznețe care a scos la iveală atrocitățile sistemului, Svetlana Alexievici a fost nevoită să părăsească țara în 2000, în urma atacurilor din partea regimului Lukashenko. A trăit în Paris și Berlin, pentru ca, ulterior să revină în Belarus (2011). Svetlana Alexievici a câștigat, de-a lungul timpului, numeroase premii, printre care: Herder Prize (1999), Prix Médicis essai (2013) sau  Peace Prize of the German Book Trade (2013).

Cu sinceritate susțin că sunt atrasă de așa tip de lectură, vă explic și de ce; o dată citită o carte despre război, mai ales niște notițe bibliografice ve-ți înțelege viața mai bine, ve-ți prețui ziua și frumusețea de a vedea cerul limpede și oamenii dragi alături fără a fi mânați de dureri vii, suferințe care sângerează și amputări de timp. Astfel am încercat din nou să-mi fac o listă de cărți cu astfel de tematică, iar autoarea Svetlana Alexievici s-a aflat în fruntea ei.

Am început cu cartea „Războiul nu are chip de femeie”, o operă despre cel de-al Doilea Război Mondial, cel care a nimicit vieți la propriu și la figurat, cel care a lăsat victime chiar și după „Victorie”, chiar și după ce s-a spălat sângele clocotit al rușilor și friților la un loc. Cartea surprinde grozăviile care s-au spus cu voce mică, de frică și nocivitate generațională. În spatele frontului și al armei purtate în numele lui Stalin, a cruzimii și al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate pe care autoarea cu suspine încearcă să o aștearnă pe înțelesul nostru.

…..Eu încerc să micşorez marea istorie până la nivelul omului de rând, ca să înţeleg ceva….

„În relatările femeilor nu se simte deloc sau aproape deloc ceea ce ne-am obişnuit să citim şi să auzim: cum nişte oameni i-au ucis în mod eroic pe alţii şi i-au învins. Sau au pierdut. Care era tehnica de luptă, care erau generalii. Povestirile femeilor sunt altfel şi vorbesc despre altceva. Războiul „femeilor” are culorile şi mirosurile lui, petele lui de lumină şi de întuneric şi propriul său spaţiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi şi izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur şi simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă omenesc-neomenească.”

Razboiul nu are chip de femeie - Svetlana Aleksievici

Cartea care mi-a produs un greu în suflet este aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici și-a dedicat șapte ani din viață colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieșite din copilărie, erau „cu cașul la gură„, după cum se menționează în carte. După primele pagini am înțeles că o să mă aflu într-o dezvăluire care îmi va zgudui sentimentele și concepția despre viață, îmi va da gustul amar al unui trecut cu care greu te împaci. Aici ve-ți găsi dezvăluiri fixe, schimbări de priviri, lacrimi vărsate la greu și încercarea fatală de a lupta și până în prezent cu amintirile ororilor ce le-au pecetlui tinerețea și însăși viața.

„Le ascult când vorbesc… Le ascult când tac… Și cuvintele, şi tăcerile sunt pentru mine texte.”

Aceste femei-erou au decis să abandoneze tăcerea în care și-au găsit refugiul și să-și vocifereze victoria care le-a adus tot atâtea suferințe ca și războiul, aceste femei îndrăznesc să povestească ceea ce nu am mai spus, au întors termenul de „războiul bărbaților”, și într-un sfârșit, să prezinte războiul așa cum l-au trăit, fără cortine și priviri încriminatorii.

Tot ce știm despre război ne-a fost spus de un „glas de bărbat”. Suntem toți prizonierii reprezentărilor „masculine” și ai percepției „masculine” a războiului. A cuvintelor masculine. În timp ce femeile tac. Căci nimeni în afară de mine nu i-a pus vreodată întrebări bunicii mele. Mamei mele. Tac chiar și femeile care au fost pe front. Dacă încep vreodată brusc să-și aducă aminte, povestesc nu războiul „femeilor”, ci pe cel al „bărbaților”. Își acordează vocea la canon. (…) În relatările femeilor nu se simte deloc sau aproape deloc ceea ce ne-am obișnuit să citim și să auzim: cum niște oameni i-au ucis în mod eroic pe alții și i-au învins. Sau au pierdut. Care era tehnica de lupăt, care erau generalii. Povestirile femeilor sunt altfel și vorbesc despre altceva. Războiul „femeilor” are culoril și mirosurile lui, petele lui de lumină și de întuneric și propriul său spațiu senzorial. Cuvintele sale. În el nu există eroi și izbânzi de necrezut, ci numai oameni pur și simplu, care se îndeletnicesc cu o treabă onemesc-neomenească. Și în el suferă nu doar ei (oamenii!), ci și pământul, și păsările, și copacii. Toți cei care trăiesc alături de noi pe pământ. Și suferă fără cuvinte, ceea ce e mai înfricoșător. 

Meditațiile și gândurile autoarei își fac loc printre mărturisirile grele, însă mai mult ca șoc, ca admirație solidară pentru partea feminină care a luptat cot la cot alături de atâția bărbați, și care după război au devenit călăii propriilor viziuni asupra femeii prin morale greu de digerat. „Războiul nu are chip de femeie” e o carte care se citeşte cu lacrimi în ochi şi care îţi va provoca un sentiment amar pentru că nişte oameni pot declanşa asemenea orori; este o epavă de durere, de o realitate pe care unii încearcă să o uite, unii o ignoră pur și simplu, iar alții de abia așteaptă să o spună mai departe, tuturor!

Este prima carte scrisă de Svetlana Aleksievici pe care o citesc și, pentru că mi-a plăcut atât de mult, mi-am propus să i le citesc și pe celelalte, mai ales că au fost publicate în 43 de limbi și în 47 de țări, iar Războiul nu are chip de femeie s-a vândut deja în peste 2 milioane de exemplare!

Critici literare:

  • „Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroși scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoționantă.”  Vladimir Voinovici

Imagini pentru svetlana aleksievici războiul nu are chip de femeie

Sursa foto: pinterest.com

3 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: