Sări la conţinut

Oameni pe ducă!

Sunt oameni care suferința i-a îngenuncheat până la limite, oameni ce nu au acceptat existența, oameni ce refuză aerul pe care îi respiră, din furie și deziluzie, din greul ce-l poartă acolo în suflet și în ciuda gândurilor ce zac a putregai dezolant. Sunt și dintre acei oamenii care au învățat să moară, trăind, puțin câte puțin, fărâme dizolvate din ceea ce sunt, prin rupturi din micile fragmete pe care nu le mai primesc, pe care le diluează. Pe care nu le mai suportă.
Nu știți cum e asta, așa-i? Nu știți cum e să nu mai poți în propria-ți mocirlă a suferinței? Ferice de voi…. dar îndrăznesc să vă spun totuși, așa știrbit poate, poate cu prea puține cuvinte, poate insuficient, dar vă zic..… să știți că e greu și să adun cuvintele potrivite, nu că nu le-aș avea, doar că prea doare să lași să te sugrume atât de tare viața și oamenii, încât, când te rănesc, să simți cum ți se umple sufletul de pâclă pâna la refuz. Și vrei să te cureți de acea negreață dar nu poți, oricât nu ai roade în tine, nu mai iese, și nu mai e cum. Murdăria aceia înseamnă un fragment de descompunere parte din tine care nu se pierde și lasă un gol existențial ce întunecă judecata. Un început de moarte pe viu. Puțin câte puțin. Când încrederea și speranța îți sunt făcute cenușă, treci printr-o moarte a spiritului. Viața nu mai este viață. Ziua nu mai este zi. Oamenii nu mai sunt oameni. Și dincolo de literatură, și statistici psihologice te pierzi în ceața unor mulțimi ce-ți trec pe alături, ești dar nu aparții, participi, dar nu contribui, iar tu te scalzi în lumea lacrimilor adevărate, și plângi până ți se stinge focul din aripile pe care le credeai avântul tău în lumea mare. Iar durerea trece dincolo de marginea limitelor omenești, și te stingi precum o flacără în bătaia vântului, în prăbușirea către haos, iar să rămâi mai om decât sunt mulți alții e din ce în ce mai greu, umbli ca umbrele, cu capul în jos și privirea mută. Suntem oameni pe ducă, oare trăim cu adevărat? Oare ne pasă de ce nutrește sufletul nostru?…dar a celor de lângă noi?
Să recunoaștem, nu trăim într-o lume în care să-i pese cu adevărat cuiva de sufletul celuilalt, suntem ignoranți și râdem în fața neputinței unora. Naivi suntem. Oamenii merg peste calvarul tău, te pășesc precum ai fi un nimeni dacă stai în calea intereselor lor, am înțeles în umila mea viață că dacă nu le aduci un beneficiu te alungă precum nici nu ai fi existat. Suntem pierduți într-o cruzime de care nici măcar nu mai suntem conștienți. Suntem în stare de cele mai nesăbuite acțiuni în defavoarea celor pe care îi avem alături și nu ne înclinăm spre bine să fiu sinceră. Nu zic, sunt oameni de suflet și vor fi în continuare, mai sunt visători ai sincerității, oamenii care au sufletul plin de bine, imperfectul lor dacă se poate spune așa fiind doar zâmbetul și naivitatea dulceagă pe care o emană
, mai sunt cei care mai aduc puțină magie peste lumea asta seacă în care trăim. Însă viața mi-a demonstrat că cât de bine nu ai fi ai umbre pe care le acoperi cu haine, ai răni ce le ascunzi cu fon de ten și cicatrici ce nu se văd cu ochiul liber. Și am mai înțeles că anume acele persoane sensibile și bune ajung jertfele consecințelor vieții, a dezamăgirilor, dar cu fiecare bătaie de inimă pe care n-o aude nimeni luptă, sunt luminoși și umani și buni și calzi. De ce?… pentru că nu-și permit să se transforme în nimic. Pentru că ei fac din tristețe alinări, din suferințe nevoia de a fi alături de oameni și chipuri frumoase, iar în trecerea lor divină, îi fac pe ceilalți să se întâlnească pentru o clipă, cu ei înșiși, cu partea cea mai frumoasă din sufletul lor. Pentru că atunci când cineva e în stare să moară fiind viu, sau să cedeze în fața negurei existențiale, când lumea se sufocă sub povara indiferenței, a urei, a egoismului vine un suflet blând și dă planurile peste cap … ajută doar prin prezența sa și a felului de a fi. Un om gata să-și pună sufletul cu dăruire pentru a convinge că iubirea există, că dăruirea de sine există, că iubirea necondiționată nu e un mit, că ajutorul e cel mai de preț cadou, că mai sunt oameni de suflet și pregătiți să-ți întindă o mână la nevoie. Poate și acum treci pe lângă acel om de suflet gata să te asculte. Acel om care îți va lumina calea și nu te va lăsa să te „duci” acolo unde încă nu-ți e locul. Nu trebuie să ne învățăm să murim, trăind. E păcat. Și aici nu vorbesc despre religie…

 

love~♥~

Sursa foto: pinterest.com

6 comentarii »

  1. Sunt multe de spus pe acest subiect !
    Sunt oameni care se agață de orice speranță pentru a trăi, dar sunt și oameni care risipesc clipe zile ani și nu înțeleg scopul și drumul lor în lumea asta..
    Am pierdut câțiva oameni dragi care priveau viața ca pe un dușman..
    Eu privesc viața ca pe un dar și lupt pentru acest dar până la ultima suflare, întrucât acest dar ți se oferă o singură dată..
    Weekend Plăcut !!!

    Apreciat de 2 persoane

  2. Imi amintesc de versul lui Eminescu – „Nu credeam sa invat a muri vreodata…”. Exista suflete care renunta prea usor, altele care nu pot duce un prea mult si altele care aleg „sa moara” negasind un scop pentru a trai. Si mai exista suflete care pot alunga moartea, iar aceste suflete trebuie pretuite pentru că reprezinta speranta si motivatie.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: