Iluzia fericirii!

Auzim tot mai des că oamenii vor să fie fericiţi, să practice diferite activități doar pentru a aplana dorința de mai mult, de a astupa doleanțele mute a unor iluzii trăite la greu. Însă eu analizez de mult acest aspect al „fericirii”, și spre marea mea tristețe, de ceva vreme am constatat că nu mai văd chipuri vesele, nu mai recunosc voioșia și splendoarea unui zâmbet, văd dor rictusuri și schimonosiri ale feței. Ne cerșim bucurii dar în fiecare dimineaţă ne trezim supăraţi pe viaţă, înrăiți în ale oamenilor, ariciți de timpul de afară, de muncă, de colegi, de lipsa unor obiecte, poate chiar fără importanță. Și iar și iar o luăm de la capăt… acriți parcă de tot și de nimic. Ceva mai nou, pe rețelele sociale, lumea se afișează dezinvoltă, în culmea reușitelor și a fericirii mascate după un fon de ten, a unui corector delicat de poze, unii pozează la mare, pe munte, alături de prieteni, cochetării glamuroase și plăsuțe de firmă, cu familii model, ce absurd, toți zâmbesc și se declară categoric fericiți; pe culmi, nu mai găsim stări de mijloc în autoevaluarea lor emoțională. Totul e la maximum. Facem selfie, purtăm genuțe și ne declarăm fericit/-ă. O inflație a fericirii nu alta. O patologie dusă la extreme.

Mai este și altă categorie, care se afișează șterși, oameni umbre care vor să fie fericiţi, dar îmbracă haine mohorâte și lălâi, merg cu capul aplecat, salută bolborosind în barbă și privesc fugar parcă s-ar pierde în mulțimea oamenilor din stradă. Oamenii strigă că vor fericirea, dar sunt adepții solitudinii și a rutinei care duce la stresul constant. Umblă cu judecăți învechite și preconcepții preistorice. Azi mulți se declară fericiți, fiindcă e în trend, așa cu alură de la modă. Cam la tot pasul citate inspiraționale și motto-uri cu afirmația „sunt fericit/ă”, care sună atât de fals și ipocrit cum n-a mai fost demult, genereții întregi de acum în colo se vor scălda în apele nesiguranței și a măștilor chiar dacă nu o vor recunoaște; nu vedem la zi rateurile existențiale, pierderile sau dramele familiale care adâncesc și șterg temenul de „familie- celulă a societății”, nu observăm indivizii care se declară fericiți cum arată ei de fapt în spatele cohetăriei forțate.

Oamenii vor să fie fericiţi, dar pleacă spre casă apăsaţi de stresul de la muncă, socialul a devenit un ghimpe în talpă, relaționarea a devenit sufocantă, iar comunicarea e blocată de frici și constrângeri. Părinții vor să fie fericiţi, dar creşterea copilului a devenit o povară şi dorinţa lui de joacă, un stres în plus, nimeni nu vrea să contribuie la nimic. Persoanele tind a crede în fericire, dar stau în aluatul televiziunii care spală creierul, stau țintuiți în ororile știrilor interminabile și a emisiunilor fără sens, într-o comercializare a furiei politico- sociale. În loc oamenii să tindă spre a visa și a promova cititul și modul sănătos de viață se acoperă în carapacea unor pereți treviali, nu mai privesc spre stele ci trag draperiile sufocante frământați în anxietatea gândurile de peste zi şi înaintează în insomniile interminabile…. plângându-se pe viață. Unii oameni vor de-a gata, plăcere aici și acum, iubire fără implicare, fericire artificială, dar nu se gândesc să mai facă un stop, o respirație pentru sine, o tăcere sau o reflecţie, normal, li se pare timp pierdut, mda, nu mai avem timp pentru o rugăciune, unii zic că e o naivitate, sau pentru familie, și dulcegării, zic alții că e prea naiv. Oamenii vor să se declare fericiţi, dar n-au timp pentru ei înșiși, n-au timp de fericirea curată… n-au timp să descopere că fericirea e în ei, în fiecare dintre noi, în roua dimineții, în răsăritul ce îmbie la trezirea simțurilor, în cerul senin, în zâmbetul cu care salutăm oamenii și care ne este întors înapoi, în zâmbetul unui copil poznaș, în ajutorul făcut, în colegialitate, în liniştea căminului, în stelele ce duc spre visare şi-n rugăciunea de dinainte de somn…

Sursa foto: pinterest.com