Mă arde un astfel de foc interior şi mă agită furtuni atât de mari, încât mirarea mă apucă cum de nu explodez deodată cu această lume, într-un avânt apocaliptic. Simt cum tremur eu, şi cu mine întreaga lume, cum mă năpădesc fioruri din adâncuri şi cum mă cuprinde o exaltare de sfârşit de lume. Aş vrea ca toată lumea aceasta să fie aruncată în aer de fatalitatea ei proprie, de o nebunie imanentă, continuă şi adâncă, de o demonie intrinsecă şi părăsită, să se cutremure totul ca în faţa ultimelor clipe, să ne învârtim, halucinaţi, la viziunea agoniei definitive, a agoniei ultime a universului. Nimic să nu-şi mai găsească o raţiune în sine însuşi, totul să fie într-o clipă nimic. Şi să soarbem nimicul, prinşi în vârtejul demonic al clipelor din urmă.

E. Cioran – Pe culmile disperării

Sursa foto: pinterest.com

Publicat de Apostol Cristina

Vezi toate articolele lui Apostol Cristina