Sări la conţinut

Aprobarea socială!

Astăzi voi trece direct la subiect fără să fac o introducere mai filosofică, mai exact la termenul de aprobare, la consimțământul pe care îl așteptăm, sau la încuviințarea care după părerea mea ne tot trage în jos fără să vrem. Iar pe an ce trece constat că tot mai multă lume suferă de așa zisa „aprobare socială”, eu așa i-am spus, deoarece acest act în sine produce o stare eronată de apartenență la mulțime.

Aprobarea socială devine un obiectiv, iar în timpul actual tot mai mult mă confrunt cu acest efect al socialului, iar relațiile sunt un mijloc de a atinge acest lucru Gol. De câte ori auzi cum un copil își cere voie chiar dacă știe că e bine să meargă sau să facă acel lucru; de câte ori un adult cere permisiuni pentru a face ceva chiar dacă e „adult” până la urmă, își poate face asumarea necesară; de câte ori în relație unul sau altul se luptă chiar pentru a-l mulțumi pe partener, nu mai pui că copii fac uneori orice pentru a-și cerși un pic de atenție și iubire din partea părinților. De câte ori am avut acea senzație că făcând ceva oricum alții așteaptă sau mai mult, sau cu totul alte oferte din partea mea, și asta m-a făcut să mă simt nu la locul meu, chiar ajungând la demoralizare și o stare de apatie. Și sunt persoane care trăiesc cu un sentiment constant că ceva se așteaptă de la ei. Că nu se simt compleți din simplul motiv că nu au primit mărturia meritelor sale, o confirmare care le-ar da un îndemn de a merge înainte. Cât de absurd n-ar suna, am trăit și eu aceste stări și poate uneori încă le retrăiesc din obișnuință sau din educația formată de părinți.

Totul în mare parte se începe din copilărie, unde un copil este ușor dus atât pe calea cea dreaptă dar și pe un drum al educației incorecte.  De exemplu: mama mea a creat întotdeauna o imagine de suferință, care a forțat vina și dorința constantă de a o ajuta, de a o salva, de a o mulțumi, astfel a apărut treptat și dorința mea de a fi remunerată pentru eforturile mele, mai exact aprobarea, am făcut bine sau nu, mai fac sau am terminat. Mai ales permanenta întrebare „îmi permiți asta, sau cealaltă”. Eu ca fetiță simțeam nevoia forțată de a cere consimțământul, dar oare ce ar face un băiețel la rândul lui în așa situație? Cred că pe parcursul creșterii i s-ar forma uele complexe ce ar viza femeia, astfel ar încearca, de asemenea, să ” salveze ” o femeie atunci când ea poate nici nu o cere. De exemplu, să se căsătorească din milă și apoi dezamăgit că așteptările lui nu au fost îndeplinite și acțiunile nu i-au fost apreciate să ajungă să se creadă un ratat, astfel dând putere temerilor și anxietăților.

În relații stabile se observă cel mai bine, doarece fiecare vrea să contribuie cu ceva, urmate aceste eforturi sau de compensare sau de aprobare a faptelor sale. Iar această inconveniență îi face să le fie frică să nu îndeplinească așteptările altora. Astfel undeva se simte un iz de manipulare din partea cuiva. Este sau nu importantă lauda și acceptare într-un mod relativ frecvent într-o relație? Eu cred că dozat și nu dus la extreme, altfel se va duce în deriva dominată de vinovăție și responsabilitate falsă. Persoanele care prezintă schema nevoie de aprobare/ nevoia de recunoaștere prețuiesc mai mult obținerea aprobării sau a recunoașterii din partea celorlalți decât dezvoltarea unui sine solid și autentic. Stima de sine a acestora este dependentă mai degrabă de reacțiile altor oameni decât de propriile reacții. Schema cognitivă include adesea o preocupare excesivă referitoare la statutul social, aspectul fizic, bani sau succes, ca mijloace de a obține aprobarea sau recunoașterea. Duce în mod frecvent la luarea unor decizii neautentice și nesatisfăcătoare în ariile majore de viață.Când nu suntem priviți cu ochi buni în mediul social ne este frică să pierdem aprobarea și acceptarea. Există o teamă iraţional că nu vor putea găsi niciodată o relaţie care să nu te oblige să faci ceea ce nu vrei. Anxietăți precum să trăieşti şi să nu justifici aşteptările altora. Și de cele mai multe ori oamenii sensibili sau cei care cred cu desăvârșire în pozitivism își confundă propria motivație de a plăcea cu cererile și așteptările reale ale oamenilor.

Aprobarea socială este cumva o dilemă încă nestudiată, pe alocuri ignorată cu desăvârșire, pe alocuri prea pipărată pentru a fi „deconspirată”. Nu zic să vă schimbați, e prea dificil atunci când deja avem în sânge o conduită întipărită, îmi dau seama de asta, însă ar fi bine să atragem atenția la lucrurile simple din viața noastră și să nu mai căutăm în oameni propria noastră lumină, să nu căutăm în ei echilibrul propriu și credibilitatea propriilor noastre acțiuni. Este important să înțelegem motivația în ceea ce facem și nu în ultimul rând să nu credem că cu o aprobare vom putea deveni ceea ce de fapt suntem. Pentru că o relație eșuată sau un eșec nu e tragedie, e doar un indiciu pentru a-ți schimba setările despre tine în special, despre alții și viață. Nu trebuie să te combini cu cerințele oamenilor ce te înconjoară, învață să mai spui nu, să-ţi asculți sentimentele, să-ți înțelegi nevoile personale și să le urmezi. După mine a fi diferit/altfel e un atuu, nu trebuie să mergi cu ochii închiși după muzica cuiva. Eu urmez o regulă proprie, regula „opreşte-te”. Mă opresc din tot, închid ochii și mă fac plăcută cu mine însumi, deoarece făcând ceea ce mă mulțumește, îmi clădesc un echilibru atât interior cât și în exterior fără a pune fixație pe plăcerile oamenilor din afară. Odată ce există un gând că trebuie să mulțumești și să ceri o aprobare, este important să-ţi spui „oprește-te”. Fii înaintea tuturor, bucură-te pe tine însuți, nu mai cere voie să-ți trăiești viața din plin.
În urma acestor recomandări simple, vei vedea cum viața ta începe să fie plină de bucurie și libertate.

 Sursa foto: pinterest.com

3 comentarii »

  1. Waw! Foarte corecte observațiile. Și mergând pe dâra lor, tindeam să fiu de acord întru totul. Conveniențele sunt ca niște ghiulele de picior. Libertatea este un vis și un ideal de urmat. Apoi mi-am zis: Nu am trecut deja prin asta? Nu sunt eu exponentul unei generații care chiar asta a făcut, schimbând macazul și rupând lanțurile? Îmi cer scuze dacă va părea că m-aș erija în ceva important, râd de mine de fapt, dar pentru o clipită a timpului am simțit că fac parte din ceva major. Am fost acolo, la ceea ce s-a numit revoluție și mi-aș fi dat viața pentru a se realiza toate idealurile de care eram umflat. Am fost și rănit încă, dar mi-a fost rușine să mă consider vreun erou, pentru că realizasem (puțin prea târziu) că am fost un simplu pion pe tabla de șah a altora. De aceea nu mi-am luat certificatul de revoluționar, care m-ar fi scutit poate de unele neplăceri ulterioare. Dar am fost egal cu mine însumi. Încă idealist și încă sperând la un viitor mai bun. Al tuturora, pentru că eu eram setat organic să nu văd binele numai ca ceva de uz personal. Dar asistam neputiincios la o invazie a lăcustelor. În numele libertății, eram „reprezentat” de oameni care vorbeau în locul meu și își urmau interesele lor meschine. Asta s-a întâmplat, a fost deschisă o cutie a Pandorei. Am primit tot ce era mai rău din afară și din interior, am asimilat înghițind ca un malaxor de-a valma, bune și rele. Compostul mirosea deja urât, dar nu mă puteam împotrivi… Anii aceștia pe care i-am trăit, ai democrației „originale” au lăsat urme, brazde în idealismul meu. Nu am devenit blazat, slavă Domnului! Încă mă ia valul speranței, încă mă ridică balonul încrederii în oamenii buni, dar am o experiență în spate care mă face să fiu mai lucid totuși. Am înțeles perfect observația că dorința de a te conforma, de a fi validat în societate este o de fapt o tăiere de aripi. Și sunt de acord! Însă reversul medaliei înseamnă „nu-mi pasă de nimic, îmi urmez doar linia mea”. Și asta poate aduce suferințe de altă natură. Cu alte cuvinte este o linie subțire, un fel de mers pe sfoară între și între. Să îți urmezi aspirațiile, să nu te oprești în norme obtuze, dar să ai prăjina de echilibru a bunului simț, care te ferește de a cădea în hăul renegării a tot ce a fost bun înainte.
    Îmi place mult ideea de a nu căuta în alții echilibrul propriu. Fină de tot observația asta. Prea de multe ori ne atârnăm și punem pe seama altora îngenuchierile și suișurile noaste. Trebuie să fim cumva demagnetizați. Cu punctul central înspre sinele propriu și eventual (numai dacă se poate, eu nu propun nicio forțare) orientat moral spre aspirații creștine, așa cum un marinar nu se rătăcește pe întinderea apelor dacă știe să-și citească busola. Cum spuneam dragă Cristina, îmi plac oamenii care gândesc și îmi pun toate speranțele în ei. Eu am fost exponentul unei generații care a navigat în derivă. Mă uit cu încredere spre ceea ce reprezinți și mă rog să duceți corabia spre un țărm unde să-i faceți reparații capitale. Și să fie bine! Apropo, eu mă simt reprezentat acum de Theodor Paleologu. Tu, voi, cu cine votați?

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: