Zorii toamnei…
Cât de reci sunt zorii toamnei. Cât de reci îi sunt trezirile. Cât de depărtate. Câte clipe aburinde se ridică din cafeaua mea ce-mi înfierbântă mâinile. Câte arome. Câte culori ce tapetează cerul. Câte nuanțe. Și mi-e a nou, a curat, a proaspăt. Și cât de rece-i sticla ferestrei în care se oglingește chipu-mi dornic de frumos, și cât de melodios îmi sună sufletul ce se izbeşte vrând să evadeze din nemişcarea unei singurăţi copleşitoare, și să strige, și să cântă, și să simfonească trăirile vieții. Să simtă a existență. Să coloreze a toamnă. Să de-a tonul unei povești ce nu va mai avea sfârșit, ci doar conținut. Intens. Frumos. Prozaic. Cât de rece-i vântul, și cât de tulburi mi-s gândurile. Cât de departe sunt călătorii anului și cât de aproapre e ninsoarea. Cât de reci frunzele în trădarea cu care părăsesc pomul ce le-a fost casă în urma unei veri nebune; cât de rece-i timpul, și gândul, și suflul, și infinitul. Cât de rece-i trezirea în zori, și cât de necesară. Cât de friguroase îmi sunt așternuturile dar ce fierbinte este visul… Cât de tăcută e solitudinea naturii și cât de tainice sunt zorii unei toamne, și totuși cât de admirativ privesc totul în jur, și mi-e rece, mi-e a răsărit, mi-e a soare…
Sursa foto: pinterest.com
