Sări la conţinut

… și timpul!

Bună, trecătorule…sunt eu. Tot eu. Acea care a ajuns în brațele toamnei, cea care a fost purtată de vânt ca o frunză desprinsă de ram. Am rămas acea pe care ai plimbat-o prin trecerea ta, tot o ea care a scurs tot nisipul din clepsidra vieții cu repeziciune, cu setea unui om al pustiului. A trecut timpul, iar eu am trecut alături de el, prin el, ținând pasul fugar pentru a prinde din urmă totul, pentru a nu scăpa nimic. Legătura noastră crește, ne ținem unul de altul prinși în conduita vremii, a anotimpurilor, în concordanța răsăritului și a tristului apus. Tu și eu, timpul meu…

O dimineață, o cafea la început de octombrie, o plimbare de trezvie și o privire spre un roșu de chihlimbar. Toate cu aceeași poveste de trecere. Sunt eu și timpul ghidată de nevoia de a rămâne. De a fi, azi mai mult ca niciodată. Și mâine cu o poftă necunoscută de ieri. Și strâng din dinți, și vreau să memorez din nou și din nou timpul, cel pe care îl voi uita, sau pe cel care vârsta mi-l va șterge.

Bună, străine. Da, timpule îmi ești încă străin. Când am stat în conectare?, când am comunicat într-un dialog sincer?…. Când am ieșit la o confesiune ultima oară? Și scriu, memorii în numele tău și al nelămurii mele, iar acești albi pereți ce mă înconjoară nu mă ajută la nimic, doar îmi aleargă gândurile ca la maraton și îmi întârzie somnul, iar secundele trec ca anii, gândurile întârzie să plece, iar amalgamul de trăiri întârzie să se oprească. Și mi-e a toamnă…

Acum trag de timp, parcă naivă l-aș putea ține pe loc. De parcă scopul meu este să mă opresc și eu o dată cu el. Confuzia îmi e stare generală, iar frica mă cuprindea zilnic din ce în ce mai mult. Zilele trec, timpul s-a oprit. Sau poate nu. Încotro mă îndrept? Încotro mă ghidează? Nu știu. Dar nici nu vreau să cunosc. Știu sigur însă de unde vin, de unde am pornit. Mai vag unde voi ajunge. Viitorul îl văd parcă cuprins de o ceață abundentă, unde respirația îmi este îngreunată cu fiecare pas pe care îl fac. Trecutul îl simt apăsător, plin de însemnătate, unde amintirile își spun cuvântul dureros de puternic. Iar eu sunt mult prea fragilă, iar trecerea mult prea tăioasă. Alerg și eu, și poate și tu haotic prin viață, căutându-ne locul. Întrebările existențiale mă prind din urmă, iar eu… neputincioasă, nu am putere nici să înaintez un pas în direcția opusă, pentru a fugi de ele. Nu văd prea multe căi de scăpare. Mă opresc și eu. La fel ca și tine, timp. Sau înaintăm amândoi părtași la un complot al orelor.

M-am oprit și am privit în singurul loc unde nu privisem de multă vreme. M-am uitat la mine. În sufletul meu înnegurat. Pentru că prea mult îi vedeam pe ceilalți, iar la mine doar pe fugă. Uitasem cum e să fac un stop, un respiro, o pauză în care să închid ochii și să respir a viață. Poate cu stângăcie însă cu hotărâre voi planta în sufletul meu timp, chiar dacă mi-l rătează vremea, eu îl voi depozita acolo. Un spirit al copilului de mult uitat. Voi desena zâmbete pe foaie pentru a mă memora așa cum sunt, fără inhibiții și continuitate. Voi învăța să trăesc aici și acum. Închid ochii și suspin. Timpul îmi șoptește, trăiește-mă, simte-mă…acum. Nu în trecut, dar nici în viitor. Rămâi aici, respiră a nou prin fiecare por fără a vedea mai departe. Doar fii… Timpul, m-a învățat să-mi trăiesc prezentul. Doar el mi-a deschis ochii în direcția vieții….

Man Outdoes His Wife’s Expectations When Asked to Take More Photos of the KidsSursa foto: pinterest.com

3 comentarii »

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: