Sări la conţinut

Ochi triști, lacrimi uscate…

În pas de noapte, în umbra unei amintiri, nu mai am lacrimi. Am rămas fără. În vântul unui început de octombrie am înlemnit cu ochii uscați privind departe în ceața neputinței și a viselor ce nu vor mai fi. Și recunosc, nu am mai plâns demult așa cum obișnuiam să fac în serile ce-mi bătea în geam ramul unei dezamăgiri. Și chiar de mult, sau poate nu mai am ce plânge?… cine știe. Acum nu-mi mai găsesc nici energia, nici spălarea de durere prin acele lacrimi sărate, și, nu-mi iese nici măcar un strop. Sau uscat de mult pe chipul meu cioplit de vreme. Au intrat sub pielea sufletului, prin năframa moralelor ce mi-au umplut viața. Mă simt într-o armonie ambiguă cu toamna, calmă dar și nesigură, furtunoasă dar și ciudat de impresionantă. Bizar de frumoasă și simultan sensibilă. Nimic nu mă mai deranjează momentan, poate doar pe interior, din bucățile mele de suflet, din fărâmele mele de dezamăgiri. Încerc să mă refac, să mă reclădesc din miile de eșecuri și vorbe în vânt, încerc să mă plămădesc din nou și din nou, pentru o ea care nu mai poartă ochii triști și lacrimile uscate. Încerc.

Eu iubesc oamenii, îmi prețuiesc viața, aleg să fiu și să fac din fericire un scop. Vreau să văd zâmbete o mie, iar bucuriile și entuziasmul să roiască în jurul meu, dar haideți să fim realiști, nu e totul așa cum pare. Astfel ajung să-mi plec privirea îndurerată și să mă împac cu realitatea așa cum e. Nici mai mult nici mai puțin. Și văd cu ochiul liber, respingere, indispoziții, retrageri, neiubire, egoism, orgoliu, frică, abstinență, blocaje. Văd ochi plânși și măști ale unor umbre ce supraviețuiesc. Ochi triști, ochi plecați, ochi adânciți, ochi pierduţi, rătăciți, goi, ochi palizi sau reci, ochi pământii. Sunt ochii multor, multor oameni trecuţi prin greul vieții. Și nu putem judeca, o dată și o dată ajungem să trecem fiecare prin ochii uscați ai neputinței.

Și se zice că ochii sunt oglinda sufletului, o fi, cine știe, cert că e bine măcar uneori să putem privi în noi, să petrecem timp cu noi înșine, departe de vălmășeala zilnică, de zgomotele asurzitoare ale timpului în care trăim și să evadăm, noi și sufletul nostru, eu cu mine în nevoia de a-mi deschide ochii spre frumos, spre ceva nou, spre curățenia care ți-o poate oferi pasiunea de a gusta viața prin eliberare și detașare. Și să recunoaște, nimic nu e veșnic, și într-o bună zi, vom pune punct acestui drum. Contează ce am lăsat în urma noastră. Binele. Amintirea. Fapta. Îndrăzneala. Și nu doar niște ochi uscați și goi, grei și pierduți. Înclinați balanța spre speranță. Astăzi, mâine și chiar în fiecare zi e timp pentru priviri. Dar nu în jos, ci-n ochii celuilalt, în dorința de a fi mai aproape unii de ceilalți. De a ne regăsi oglindiți în privirea aproapelui nostru!

sunnysunSursa foto: pinterest.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: