Sări la conţinut

Dăruirea. Poveste Japoneză!

Undeva, într-un sat sărac din îndepărtata Japonie, trăiau mai mulţi oameni în vârstă, iar viaţa lor se împărţea între munca la câmp şi discuţiile pe care le purtau când vremea era prea rece pentru a munci.

Aşa că zece bătrâni singuri din sat s-au decis să sărbătorească împreună seara Anului Nou, cu o cană de vin cald în mână, ca să se bucure de poveşti şi de vorbe de duh.

Dar cum niciunul dintre ei nu avea suficient vin pentru a le da tuturor de băut, ei au vorbit şi au fost toţi de acord să aducă fiecare câte un ulcior de vin, iar apoi să pună vinul laolaltă într-un vas mare, ca să-l încălzească şi să-l bea toată seara împreună.

Zis şi făcut. S-au despărţit şi, mergând fiecare spre casa lui, pentru a aduce vinul, fiecare bătrân s-a gîndit:

Vinul meu este mult prea bun ca să-l amestec cu vinul lor! Nimeni nu va şti dacă eu nu voi turna în castronul comun vinul meu atât de bun. Nu se va observa nimic şi oricum vinul celorlalţi va fi destul de bun. Va fi bine aşa. Voi duce în schimb o cană de apă.

Şi s-au reîntîlnit bătrânii, în ajunul Anului Nou. Fiecare a adus cu el câte un ulcior, au turnat conţinutul ulcioarelor, cu mare ceremonie, într-un vas mare, pus pe foc, pentru a-l încălzi. S-au pregătit pentru poveşti şi s-au strâns în jurul vasului, privindu-se pe furiş.

Când conţinutul vasului s-a încălzit, s-au aşezat pentru a-şi depăna poveştile, fiecare cu câte o cană cu apă fierbinte în mână……

Morala: De multe ori ne mirăm că nu primim de la oameni suficientă încredere, laudă, povață și bunăvoință. Dar de fapt, ce oferim noi? Nu e ușor, dar trebuie măcar să încercăm să dăm și de la noi pentru început, înainte de a ne aştepta să primim ceva de la ceilalţi.

Sursa foto: pinterest.com

4 comentarii »

  1. Frumoasă povestea asta și plină de tâlc. Fiind vorba de japonezi, a căror cultură este atât de stranie, imaginația mi-a făcut bineînțeles și filmul cu cei zece adunați împreună și sorbind cu înghițituri mici din apa fiartă și exagerând cu laudele asupra gustului.
    Scuze pentru deviere, am o amintire personală și nu mă pot abține să nu v-o împărtășesc:
    Fata vecinei mele s-a căsătorit cu un japonez, un fel de primar la ei acolo. Și când vecina s-a gândit să îi trimită un pachet de acasă, eu am venit cu ideea să pună și o sticlă de palincă, așa…ca de la noi. Bună ideea, dar trebuia și materializată pentru că la noi nu se prepară palincă, ci numai țuică, așa că a trebuit să o procur tot eu, firește. 🙂 M-am descurcat, iar coletul a luat drumul Japoniei. Și celelalte au fost apreciate și bine primite, dar palinca mea a făcut furori. Astfel că atunci când au venit și ei în vizită pe acasă, bărbatul a ținut neapărat să mă întâlnească și pe mine…Îi povestiseră că e de la „vecinu”. Ne-am înțeles foarte bine și fără translator, că fata vorbea mai mult cu mama sa, iar el nu știa nicio boabă de nimic. Noroc cu gestica, limbaj universal. Din când în când se ploconea și rostea: „ Sake…Oishi nomimono!” Iar eu, cititor odinioară al Shogunului lui Clavell, răspundeam: „Gozaimas!” …El zâmbea, eu zâmbeam… Până mi-am dat seama că de fapt îmi dădea de înțeles să mai aduc. 🙂 Dar de unde? Am dat fuga acasă și am luat la rând toate sticlele, ca niciodată. Aveam destule pe etajera de jos a debaralei, pentru că oamenii îmi dădeau țuică pentru diverse servicii, iar eu le primeam numai ca să se simtă ei bine, însă nu beam. Și nici gustul nu îl știam. Erau acolo tot felul de sticle și bidoane de plastic cu varietăți de rachiu, însă nu și palincă. Aia mi-ar fi plăcut și mie și nu ar fi stat pe raftul de jos 🙂 După vreo șapte-nouă degustări, mi se făcuse acru în gură și nu mai înțelegeam niciun gust, așa că am ales până la urmă după aspect și am luat o sticlă la întâmplare, care arăta mai bine.
    Când m-am întors la ei, îi râdeau ochii japonezului de bucurie. Iar vecina ne-a pus la dispoziție păhărele mici, așa ca pentru băuturi prețioase. Eu încă sper și acum ca să fi fost numai impresia mea după toate acele „degustări”, dar mi s-a părut o poșircă de toată jena. De felul meu nu mă îmbujorez, pentru că sunt cam palid. Atunci cred însă că eram livid de rușine. Dar japonezul s-a descurcat admirabil și a consumat-o pe toată până la culcare. „Oishi nomimono!” 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: