Din lipsă de încredere, sau din nevoia de a ne descărca- povestim, dăm părți din viață, ne punem sufletul pe tavă ca mai apoi să regretăm, să ne strângem pumnii și să privim peste umăr atunci când înaintăm prin viață. Scrâșnim din dinți și zicem că n-o mai fi o dată viitoare, dar oare așa va fi?

Și nu învățăm lecții, nu prindem firul raționalității, parcă am înțelege efectul dar ne ardem iar și iar, ne simțim distruși dar parcă nu ne pasă, ne doare, dar parcă ne-am obișnuit. Alungăm cuvintele dar ele parcă ne ies de-a valva din gură și ne povestim continuu, unora cu sentimentalism, dar și ură, unora cu inimă dar și unora cu ipocrizie, și parcă am fi legați la ochi și nu am vedea că ne afundăm în propria noastră groapă, uite că oamenii nu mai arată îngăduință și moralitate, și dacă ai nevoie de vorbit mergi și te uită în oglină, cel de-acolo te va asculta cu siguranță.

Și sunt sigură că mulți dintre noi au ajuns la dilmea veche, cu cât dai mai mult din casă cu atât ajungi un vagabond al sufletelor rănite. Acea persoană temătoare, și nesigură, acea ființă care nu crede, care pune la îndoială existența și omul. Dar oare cine e vinovat? Cel care așteaptă să te povestești sau „tu”, povestitorul din tine…..

Cineva îmi zicea..”pasărea pe limba ei piere”…..așa și-o fi…..

Și nu e rău să te destăinui, să-ți mai spui oftul, să socializezi, dar pentru toate este o limită, un început dar și un conținut care trebuie gestionat, pentru că am înțeles „de cele mai multe ori, cuvintele se întorc împotriva noastră”, și crede-mă ele revin ca un bumerang distrugător atunci când te aștepți mai puțin, atunci când ești mai fragil și mai predispus la suferință. Dur, dar adevărat, și cel mai straniu, școala vieții nu ne-a pregătit pentru astfel de eșecuri….venite de la noi spre propria ființă.

Și nu ne învățăm minte. Niciodată nu le povesti altora prea multe despre tine. În momente de invidie, orbii încep să vadă, cei muţi, să vorbească, iar surzii să audă …atunci în momente critice toți se deșteptățează, săracii devin bogați, cei care te-au încurajat îți taie craca de sub picioare, iar cei pe care umăr ai plâns îți întorc spatele și ajungi parte a unui univers împărțit în umbre, în ceață lumească și ignoranță născută din prea multă informație.

Nuștiu, poate am început azi și ne vom înțelege mâine, cel mai bine să nu mă mai povestesc, cel puțin acum, voi mai păstra câte ceva și pentru mine.