A fost o dată o femeie rea și amarnică la suflet, când i-a venit sorocul a murit. Şi murind n-a lăsat după ea nici o faptă bună.

Dracii au pus atunci gheara pe ea şi au aruncat-o în iazul de foc. Iar îngerul ei păzitor sta pe mal şi-şi tot frământa mintea:

–  Oare ce faptă bună o fi săvârşit în viaţa ei?

Şi, aducându-şi aminte, se duce el şi-i spune lui Dumnezeu:

 – A smuls din grădină un fir de ceapă şi l-a dat de pomană, a miluit o biată femeie săracă.

– Ia firul cela de ceapă, zise Dumnezeu, şi dă-i-l să se agaţe de el şi pe urmă caută s-o tragi afară. Dacă izbuteşti s-o scapi, să vină aici, în Rai, iar dacă s-o rupe firul de ceapă, să rămână unde se află acum.

Îngerul a coborât degrabă în Iad şi a zis, întinzându-i firul de ceapă:

– Apucă-te vârtos de el, femeie, şi eu am să te scot afară.

Şi a început să tragă binişor de fir până ce a scos-o aproape toată din Iad. Dar ce să vezi: ceilalţi osândiţi, când au prins de veste că îngerul vrea s-o scape, s-au agăţat şi ei de ea, să-i tragă şi pe ei afară. Scorpia de femeie însă, haină cum era la suflet, a început să dea din picioare şi să urle:

– Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi, ceapa-i a mea, nu a voastră! Nici nu a apucat să termine şi firul de ceapă s-a rupt. Femeia a căzut în Iad şi arde şi acum în focurile Gheneei. Îngerul a izbucnit în plîns şi a plecat.

Extras din ”Fraţii Karamazov” de F. M. Dostoievski

Publicat de Apostol Cristina

Vezi toate articolele lui Apostol Cristina